"ETA nu este totuna cu naţionalismul majoritar basc"

După pacificarea IRA, europenii aşteaptă să nu mai audă nici de atentatele ETA. Ţara Bască nu este însă un teritoriu beligerant - povesteşte, din Bilbao, un român care se pregăteşte să

După pacificarea IRA, europenii aşteaptă să nu mai audă nici de atentatele ETA. Ţara Bască nu este însă un teritoriu beligerant - povesteşte, din Bilbao, un român care se pregăteşte să lucreze pentru Uniunea Europeană.

Clişeele asociate Ţării Basce reuşesc să redacteze o vulgată imagologică într-o stilistică extrem de zglobie: terorism-verdeaţă, autonomie-plajă, independenţă-surf, moarte-inovaţie, extorcare-Bilbao, gherila-Pamplona, primejdie-San Sebastian.

ETA (Euskadi Ta Askatasuna - Ţara Bască şi Libertate) forţează, pe plan local şi la nivelul administraţiei centrale, recunoaşterea sa ca un partener imperativ de negociere politică. Cum orice entitate politică are nevoie (mai ales) de o justificare "metapolitică" - de invenţia unei naţiuni culturale, afinităţi spirituale şi tradiţii comune -, ETA le-a născocit bascilor un prototip coleric de identitate care să-i deservească politic grupării. Sigur, într-un procent firav, există simpatizanţi ETA. Însă identificarea vehemenţei ETA cu naţionalismul majoritar al Partidului Naţionalist Basc (PNB), de exemplu, este o confuzie paguboasă. Bascii susţin independenţa (într-o proporţie, poate, de 50%), dar nu anexaţi unei grupări armate de eliberare (fictivă), ci ca suporteri ai unei ideologii democrate. Printr-un discurs proindependenţă potent, partide ca PNB sau Aralar pot atrage voturi consistente care le-ar legitima ulterioare exigenţe politice. Orizontul unei Ţări Basce independente este o opţiune agreată de un procent important din populaţie, deşi nu se ştie în ce măsură implicaţiile afluente ale unui astfel de gest sunt complet evaluate, ca şi în cazul Cataluniei, în contextul unei Europe integrate şi din ce în ce mai federale. În orice caz, ocaua mică prin care se drămuieşte independenţa nu declanşează nemulţumiri severe cetăţenilor comuni, cât irascibilitate în rândul unei secte extremiste.

În megapixeli politici, poza Spaniei găzduieşte 17 comunităţi autonome, între care Catalunia, Ţara Bască, Galicia, Navarra şi Andaluzia au şi statutul suplimentar (sau, poate, iniţial) de "comunităţi istorice". Descentralizarea s-a produs în 1978, prin Constituţia spaniolă postfranchistă, iar legea autonomiei lărgite acordate Cataluniei în 2006 are, teoretic, aplicabilitate şi asupra celorlalte comunităţi.

Contrar unei tendinţe eugenice a grupării ETA, de a construi o rasă pură, bascii cultivă cu succes ceea ce Habermas numea "communicative reason", pluralitate spirituală. Bascii rulează agil valori internaţionale (americane, europene, africane), însă, bineînţeles, cu particularităţi culturale şi cotidiene specifice. Universităţile basce se implică harnic în programe de mobilitate studenţească (Erasmus) în interiorul Uniunii Europene. Într-un ghid de informaţii al Departamentului de Cultură şi Turism se poate afla, de exemplu, că "locuitorii acestei ţări sunt prietenoşi şi deschişi, bucuroşi să primească vizitatori". Sigur, dincolo de aceste stereotipii profitabile, bascilor chiar li se poate aproba un comportament sociabil şi salubru. Afectele microbiştilor se împart civilizat între echipe locale, Atletico de Bilbao sau Real Sociedad, şi fotbalul altor cluburi spaniole: F.C. Barcelona sau Real Madrid.

Sentimentul civic basc are, de asemenea, un metabolism robust. În 2004, după atentatul din Madrid, spaniolii (inclusiv bascii) s-au manifestat public, cu o sonoritate categorică, acuzând răzbunarea politică plătită de Al-Qaida guvernului proamerican al lui Aznar. Ca reacţie la noul atentat ETA, voci inflamate condamnă din nou, cu majuscule, agresiunile. Spania este o zonă care, din 1986 încoace, s-a stabilizat social, sub patrafirul Uniunii Europene, astfel încât liniştea existenţială poate acomoda şi jocul ideilor, şi autoreflecţia, şi principii ferme. Am avut noi înşine perioada noastră (interbelică) de tihnă, când atenţia se putea îndrepta spre "Dimensiunea românească a existenţei" (Mircea Vulcănescu) sau spre proiecte gigant ca "Istoria literaturii române" (G. Călinescu). Astăzi însă, o societate încă traumatizată şi contorsionată istoric, politic şi social, ca şi cea românească, este preocupată mai curând de lipsurile asfaltului decât de voiaje abstracte pe autostrada spiritului.

Certamente, bascii trăiesc, fără schimbări brusce, ritmurile unei vieţi egale. Sigur, bascii mănâncă la ore diferite decât flămânzii altor naţii; sunt temperamentali; au frezuri bizare şi tendinţe vestimentare năstruşnice. La modul concret, bilbainii nu au un comportament pietonal precipitat, preferă metroul, se plimbă vesperal pe Gran Via ("strada principală") şi vânează chilipiruri în magazinele cu reduceri. Cu toate acestea, nu m-am simţit niciodată ireconciliabil străin de "alma vasca" (sufletul basc) pe care Miguel de Unamuno, bilbain prin origine, îl poetiza pe la începutul secolului XX. Ceea ce într-adevăr delimitează răspicat pe basci ("raza vasca" - Miguel de Unamuno) de alte seminţii este probabil limba proprie, euskera, vorbită astăzi mai puţin ca altădată, în favoarea spaniolei. Educaţia şcolară se face totuşi bilingv.