Dumnezeule, ce i-ai făcut lui Ivan Ilici?

În mod sigur, cineva a încurcat borcanele prin hârţoagele cereşti, fiindcă cinstitul Ivan Ilici nu merita un sfârşit atât de urât ca acela ce i-a fost destinat. Minunata carte a

În mod sigur, cineva a încurcat borcanele prin hârţoagele cereşti, fiindcă cinstitul Ivan Ilici nu merita un sfârşit atât de urât ca acela ce i-a fost destinat. Minunata carte a bătrânului Tolstoi (pe Tolstoi nu mi-l pot închipui tânăr) ne readuce subtil în atenţie chestiunea eutanasiei, scuturată ca un covor în ultimii ani.

Şi-ajungi să regreţi că tu, ca cetăţean, n-ai dreptul elementar să stipulezi, pe baza unui act semnat de mâna proprie, ca vreun medic să-ţi facă o injecţie letală în caz că încapi pe mâna vreunei boli care te degradează în mod inuman, ca pe Ivan Ilici. Arareori se pot parcurge nişte pagini atât de mişcătoare.

Când despic, cu mâna dreaptă prefăcută în topor, paginile de ziar, prima dată îmi aştern ochii pe anunţurile mortuare, situate la "Mica publicitate". Parcurg pe nerăsuflate numele, vârsta şi profesia celor dispăruţi, apoi mă înfior la trecerea în revistă a zaharicalelor de rigoare: "om de mare nobleţe sufletească" (ca şi când nobleţea sufletească ar putea fi şi mică), "soţ devotat", "tată iubitor" etc.

Încerc să mi-l închipui viu pe eroul din anunţ: cum stătea el cu nervii, câte crampe stomacale număra după vreun chef monstru, în ce măsură evita excesul de "sare, zahăr şi grăsimi"... Apoi, îmi imaginez ce se ascunde îndărătul formulei "moarte fulgerătoare" sau "lungă şi grea suferinţă": vreun fulger cardiac, vreun cancer pisălog ori vreo ambuscadă produsă în circulaţia sanguină.

Nu-s în măsură să spun dacă lectura rubricii "Decese" ne îmbunătăţeşte cu ceva parametrii sufleteşti; dar e bine să ne amintim că, după cei mai mulţi dintre noi, nu va rămâne în urmă mai mult decât un anunţ mortuar, mai frumos ori mai modest împodobit. Şi, dacă despre un ziar se spune că trăieşte doar 24 de ore, n-are rost să ne amăgim că amintirea răposaţilor menţionaţi la "Mica publicitate" este cu mult mai trainică.

Anunţul mortuar al lui Ivan Ilici este sobru şi elegant, ca un fel de replică cernită a vieţii acestui om. O ştire de culoare neagră, din care nu lipsesc totuşi obişnuitele inserţii roz. Aşadar, văduva "are nemărginita durere să anunţe rudelor şi prietenilor încetarea din viaţă, în ziua de 4 februarie 1882, a iubitului ei soţ, Ivan Ilici Golovin, consilier la Curtea de Apel. Serviciul funebru va avea loc etc."

În spiritul adevărului, trebuie rectificat că durerea văduvei nu-i deloc nemărginită, şi nici măcar durere nu se poate numi, ci mai degrabă uşurare... Iar în sufletul puţinilor prieteni şi colegi ai celui dispărut, defuncţia trezeşte "un sentiment de satisfacţie că a murit el, şi nu eu", alături de calculele fireşti: s-a dus, înseamnă că s-a eliberat un post jinduit de mulţi în organigrama Curţii de Apel, deci e loc de-o "avansare personală, sau a vreunor cunoştinţe". Prea puţină compasiune din partea prietenilor, prea puţină spre deloc.

Moartea fiecăruia dintre noi e doar o afacere personală, la care se priveşte de sus, de la balcon, fără binoclu. Enervantă e însă "plicticoasa obligaţie cerută de etichetă: să se ducă la înmormântare şi să-i facă văduvei o vizită de condoleanţe". Dar toate aceste cazne sunt răsplătite, seara, cu o partidă izbăvitoare de cărţi.

Ivan Ilici e personificarea "căii de mijloc; un bărbat ager la minte, vioi, plăcut şi bine crescut". Îşi parcurge corect tinereţea, absolvă Dreptul şi-şi dezleagă ascensiunea, săltând din post în post, cu pas sprinten de căprioară. Mai întâi e jurist, dar de îndată ce ocupă o funcţie mai făţoasă, de judecător, situaţiunea se schimbă radical. Ivan Ilici devine important, influent şi puternic.

Prin urmare, nu se mai încurcă el cu oricine, ci "îşi alege cercul cel mai bine văzut, alcătuit din nobilimea bogată şi magistratura stabilită în oraş." Cunoştinţelor şi rudelor sale sărace le dă cu flit, şi tot acum are loc fericitul prilej de a-şi cunoaşte aleasa inimii, "cea mai atrăgătoare, cea mai deşteaptă şi cea mai sclipitoare fată din cercul în care se învârtea Ivan Ilici."

Ca un bonus, câştigătoarea inimii sale are la activ şi un pedigri pe cinste, mai împopoţonat ca al unui câine sau al unui cal de rasă, pedigri care-i decorează ca un brad de Crăciun averea-i frunzoasă.

Viaţa - "veselă, uşoară, plăcută" - îi continuă cu viteză lejeră, fără să se-abată nici cu un milimetru de la acea impecabilă linie de mijloc, pe care Ivan Ilici o urmează ireproşabil, ca şi cum ar fi tras de-o lesă în lungul ei. Odată cu primele gelozii ale soţiei, entuziasmul marital îi bate în retragere, dar Ivan Ilici îşi arată iarăşi priceperea în ale vieţii, optând pentru o fericită nesimţire conjugală.

Are şi unde se ascunde: se refugiază în profesie, mai cu seamă că fiecare nouă slujbă parcă are arcuri în ea, propulsându-l într-alta, mai apetisantă, mai bine plătită. Acum e cu adevărat cineva: ocupă funcţia de procuror şi are putinţa "de a trimite în judecată şi de a băga la închisoare pe oricine". E-un fel de Dumnezeu de nivel judeţean: "Aşa se scurgea viaţa fără nici o schimbare, şi toate mergeau strună."

Necazurile lui Ivan Ilici îşi trimit pe nesimţite solul, instaurându-i un gust neplăcut în gură şi o jenă în stomac. Cum aceaste avangărzi nu dau niciun semn de regres, Ivan Ilici purcede a se căuta pe la doftori. Şi, brusc, importanţa socială îi dispare, fiind lepădată ca o piele înnegrită de bronzul verii.

În cabinetul medical, Ivan Ilici este măsurat şi tranşat, organele sale interne fiind agăţate ca-n cârligele de măcelărie: pe cârligul din stânga sunt rinichii care şi-au prăpădit prospeţimea, fapt ce reiese şi din lipsa de vivacitate a urinei; stomacul s-a cam lenevit şi el, iar intestinul gros ar trebui reşapat... Judecând după albăstrimea situaţiei, există toate datele care conduc la ideea că organele interne, sastisite de munca anonimă din corpul lui Ivan Ilici, au pus la cale o răzmeriţă în toată regula.

De ajuns ca Ivan Ilici să se dezechilibreze de pe magistrala sa linie de mijloc, mai ales că medicii nu-i pot preciza care dintre măruntaie se face vinovat de înaltă trădare. Lui Ivan Ilici îi creşte un şobolan în pântece, un şobolan cât un viţel, care-i exploatează durerea ca pe un filon preţios.

Microbul spaimei îi infectează sufletul pe măsură ce durerea îi creşte; în timp ce nevasta, din a cărei frumuseţe s-a ales paragina, îl tratează ca şi când "vinovat de boală este doar Ivan Ilici şi toată boala lui este încă o neplăcere pe care i-o pricinuieşte soţiei". "Fir-ai al naibii, bărbate, te-ai îmbolnăvit special ca să-mi mănânci sufletul! Dacă ai cu adevărat un beteşug, fii amabil şi mori odată, nu ne mai chinui pe toţi! Oare cu ce pensie m-oi alege după tine?"

Cam aşa gândeşte nevestica, iar Ivan Ilici simte c-o urăşte cu un surplus la care nu se aştepta. Boala îl macină cu perseverenţă, degradându-l incurabil. Bărbatul vertical de odinioară - semeţ, demn şi sigur pe sine - îşi pierde tot controlul asupra funcţiilor elementare ale corpului. El, care când strănuta prea sonor în preajma doamnelor, se scuza, căci era o necuviinţă, stârneşte acum sila unanimă a celorlalţi.

Se deplasează, se îmbăiază şi se hrăneşte doar cu ajutor; un flăcău zdravăn îi face toaleta intimă, în lipsa pempărşilor care nu se lăsau inventaţi. Fiecare nou medic e privit ca un bilet la loto; dar speranţele într-un câştig de sănătate se pierd rapid şi sigur. Noaptea, Ivan Ilici e singur cu moartea, "rămâne între patru ochi cu ea, nu era nimic de făcut. Doar să se uite la ea şi să îngheţe de spaimă".

Ivan Ilici e umilit, Ivan Ilici e îngrozit, Ivan Ilici e o pacoste pentru ceilalţi. Aşa cum apare, mai caricaturat de la o zi la alta, în mâna răutăcioasă a bolii, nu mai provoacă decât repulsie. Cuvintele doctorilor îi seamănă tot mai mult cu pledoariile mincinoase ale avocaţilor pe care le asculta pe când profesa în magistratură. O instanţă supremă l-a judecat şi pe el sumar, l-a găsit vinovat şi l-a condamnat la toate caznele astea. Ivan Ilici plânge şi-i cere socoteală lui Dumnezeu: "De ce ai făcut asta? De ce m-ai adus în halul ăsta? De ce mă chinuieşti?"

Cartea te cutremură, te scutură şi-ţi aminteşte cât de provizoriu îţi este confortul pământesc. Oricât de optimist ţi-ar fi felul, te poartă gândul la propriul tău moment final. Şi, vrând-nevrând, te-ntrebi: mă va atinge şi pe mine vreo incurabilă, făcându-mă să sufăr ca Ivan Ilici? Voi plânge şi eu, singur şi neputincios, aşteptându-mi finalul jegos? Voi eşua şi eu trupeşte, în cinci pempărşi pe zi?

Şi mai că ajungi la vorbele australiencei Janes Millis, bolnavă de cancer, care murea din proprie iniţiativă, la 2 ianuarie 1997, în urma unei injecţii letale. "Eutanasia este cel mai bun lucru pentru oamenii bolnavi, care nu mai au şanse de vindecare", zicea ea.

Să mor eu dacă n-are dreptate!