Dumnezeu este Inceputul

In curtea spitalului vechi din oras, unde filmam statuia doctorului endocrinolog Romulus Popescu, se construieste o biserica. Unul dintre colegii mei priveste spre ea si exclama: "Asta e ceva

In curtea spitalului vechi din oras, unde filmam statuia doctorului endocrinolog Romulus Popescu, se construieste o biserica. Unul dintre colegii mei priveste spre ea si exclama: "Asta e ceva sinistru!". "Ce anume?", intreb eu distrata, gandindu-ma ca omului nu-i prieste atmosfera de spital, mai ales ca e o sambata insorita de aprilie, ca peste noapte au inflorit merii, mai ales ca nimanui nu i-ar conveni sa fie in suferinta sau sa aiba vreun apropiat intr-o astfel de stare, tocmai acum, cand viata renaste. "Biserica", zice el. "Sa construiesti o biserica in curtea unui spital inseamna ca trebuie sa te pregatesti sa mori! Adica, daca ai ajuns aici, gata!". "Dar biserica e pentru cei vii", protestez eu pe un ton cam ridicat, pe care-l regret in clipa urmatoare, fiindca inteleg dintr-o data suferinta acestui om si altor cine stie cate alte milioane ca el.
A deveni contemporan istoriei sacre
Biserica este, pentru multi, institutia de profil la care ajungi de trei ori in viata: la botez, la cununie si la inmormantare. Pe masura ce inaintezi in varsta, mergand mai mult pe la inmormantari, ai ocazia sa cazi in depresie, gandindu-te ca intr-o zi, din ce in ce mai apropiata, vor veni altii la inmormantarea ta. Biserica si cimitirul se identifica, se suprapun in constiinta noastra, dandu-ne impresia ca rolul bisericii este unul pur formal: sa asigure indeplinirea ritualurilor de trecere. Si totusi, am convingerea ca adevaratul traitor crestin, nu poate incerca astfel de...impresii. Fiindca, poate ma repet, Biserica e pentru cei vii si mai ales, Ea, Mireasa a lui Hristos, chiar fara zidurile ce o delimiteaza de lumea profana, chiar fara podoabele ce-i dau stralucire, este vie. Asa cum viu este Mirele reinviat la vremea hotarata de Tatal si vestita prin Scripturi, asa cum viu este Duhul Sfant pogorat asupra neamurilor la Cincizecimi. in biserica, fiecare Liturghie il smulge pe credincios din timpul terestru si il face partas lucrarii creatoare si mantuitoare a lui Dumnezeu. Liturghia aduce in simultaneitate toate momentele sacre, de la Nasterea Domnului din Sfanta Fecioara si Duhul Sfant, pana la inviere din moartea de pe Cruce. O sfanta Liturghie, slujita cum se cuvine, rostita clar si din inima, cu smerenie si credinta curata, ii da sansa fiecarui crestin sa devina contemporan istoriei sacre. Viu fiind, primesti darul fara de pret al cuminecarii, al impartasirii din Trupul si Sangele mantuitor, adica al comunicarii nemijlocite cu Dumnezeu. De aceea, si numai de aceea, biserica este doar pentru cei vii, fiindca cei morti nu pot manca, nu pot bea, nu mai pot comunica. Avem nevoie de rugaciune, deci implicit de mijlocirea bisericii, la vreme de necaz si boala, dar avem nevoie de rugaciune si de biserica si cand suntem sanatosi, veseli, plini de viata, in deplina constienta, fiindca doar in aceasta stare il putem primi pe Dumnezeu in inimile noastre pe de-a intregul.
Omul moare si reinvie in fiecare an
Postul, in integralitatea lui, este pentru oameni intregi, trupeste si sufleteste. Pentru oameni apti si dispusi ca, impreuna cu Hristos, sa ia crucea, sa urce Golgota, sa se lase rastigniti, sa moara si apoi sa invie deodata cu El. Un parcurs anevoios, a carui tinta este pur spirituala si care nu poate fi urmat daca nu stim a posti mai ales cu inima. Cu o inima vie, care reactioneaza la toti stimulii din noi si din afara noastra. Dumnezeu este inceputul. Al lumii, al vietii, al fiecarei noi zile, al fiecarei clipe pe care o traiesti. Alpha. Dumnezeu este si Sfarsitul. Al lumii, al vietii de pe pamant, al trupului stricacios. Omega. Dar e vorba despre un sfarsit care in iconomia divina se constituie in premisa a unui alt inceput. Cel duhovnicesc, cel al transfigurarii, pe care mintea noastra limitata nu-l poate si, probabil, nu trebuie sa-l cuprinde. invierea Domnului, cea mai mare sarbatoare a crestinatatii, este promisiunea transfigurarii. Crestinii adevarati nu celebreaza invierea Domnului, ci o traiesc in fiecare an, pentru ca Fiul Omului se naste, isi urmeaza destinul terestru, isi primeste crucea, moare si reinvie in fiecare an pe care ni l-a daruit Dumnezeu. Iar in inima omului viu aceste lucruri se pot intampla simultan in fiecare clipa. De aceea e cu adevarat trist cand murim. Fiindca, pana la invierea de obste, nu mai putem merge la biserica, nu mai putem reface clipa de clipa calea lui Hristos, nu mai putem constientiza ca Dumnezeu este eternul inceput.