Dumitru Graur, comentator sportiv: „George Costin n-a vrut să-mi dea certificatul“

Dumitru Graur

În cea de-a doua parte a interviului acordat ziarului „Adevărul“, Dumitru Graur povesteşte cât de greu a pus mâna pe patalamaua de revoluţionar.

„Adevărul": Cum s-a văzut în Televiziune execuţia lui Ceauşescu?

Dumitru Graur: O parte din revoluţionarii ăia mai vocali din Televiziune au zis: „De ce să ne conducă tot ăştia vechi, Marinescu, Brateş?". Şi l-au ales pe Victor Ionescu să fie lider, acolo. A început povestea cu caseta cu Ceauşescu. A fost un scandal imens, la care, profesional vorbind, ăştia din Studioul 4, cu toată lumea, aveau dreptate. Nu poţi să dai ceva trunchiat pe post, nu poţi... fără să apară cadavrul! A fost un scandal fabulos! La un moment dat s-a ridicat unul, avea o armă mitralieră, la care avea un disc, ca în filmele cu mafioţi, şi a început: „Bă, tăceţi din gură, că acum vă împuşc pe toţi!" S-au mai liniştit oamenii. Dacă ăla dădea drumul la gloanţe, muream, Andrei, muream! La un moment dat s-a produs un lucru care m-a stupefiat. L-au chemat pe Victor şi s-a întâlnit cu Sergiu (n.r. - Nicolaescu) şi cu ceilalţi, ce au vorbit, ce au făcut... că Victor s-a întors cu altă faţă, mai radioasă, şi s-a dat ceea ce s-a dat pe post. (n.r. -  contactat, prin fiul său, ziarist de sport, pentru o discuţie despre Revoluţie, Victor Ionescu ne-a transmis că refuză dialogul.)

Ne-aţi spus că sunteţi rănit la Revoluţie. Cum s-a întâmplat?

Pe asta nu o ştia Cartianu, nu? Nu am făcut caz, bătrâne. Nu eram în Televiziune, veneam înspre. Începuse să se tragă de pe un bloc, că se trăgea la întâmplare. Te mai fereai, dar ştiai de unde se trage? Am simţit că se trage şi am început să ţopăi printre gloanţe. Pe caldarâm au sclipit nişte gloanţe. Erau ca nişte trasoare. Am simţit la un moment dat că mă arde. M-am dus acasă, m-am uitat: „Hm!...". Mirosea a carne arsă! M-am dus la doctor, m-a curăţat, mi-a pus bandajul. Nu a fost un eroism din partea mea, a fost o întâmplare. Dacă era un milimetru mai într-o parte, îmi spărgea osul şi acum nu mai aveam un picior! Am avut noroc, mi-a luat doar pielea. Nu a fost un eroism. Nu a fost în Televiziune, nu m-a împuşcat nimeni acolo.

Aşa aţi ajuns revoluţionar cu acte?

Da. Nu m-am preocupat, alţii se preocupau, îşi făceau acte, nu ştiu ce. Şi-au făcut aproape toţi, majoritatea, foarte mulţi. Dar aici sunt de acord cu voi... E groaznic ce se întâmplă cu falşii revoluţionari! S-au dat şpăgi, s-au dat ciubucuri - ca la noi, la nimeni!

Ar trebui anulate toate recompensele?

Te contrazic: bătrâne, aici, te contrazic uşor - cu ce este mai erou unul care a murit din întâmplare, faţă de unul  pe lângă care a trecut glonţul? Ăla a avut norocul că l-a nimerit glonţul în cap şi merită să fie erou? Dacă muream şi eu, eram erou? Faptul că s-a făcut, că s-a dat o recompensă, a fost bine, dar faptul că au apărut atâţia e rău. Dacă se vor mai putea curăţa acum... Dacă s-a ajuns la 30.000... e îngrozitor! Sunt oraşe în care nu s-a întâmplat nimic. Sunt revoluţionari şi acolo! Incredibil! Probabil că, uşor-uşor, ori Boc taie tot, ori ei se curăţă, pentru că au o vârstă. Toţi avem o vârstă. Societatea va scăpa de această greutate de a plăti. Ştiu - acum, de curând, a murit unul. Gata, a scăpat domnul Boc de o pensie.

Va exista o contradicţie între generaţii pe tema Revoluţiei. Cei tineri vor spune: „De ce să vă plătim noi pentru...?"

Noi suntem de vină! Noi... fiindcă lumea - tineretul - nu ştie. Fiindcă nu am făcut filme, documentare, că nu am scos adevărul la lumină!

Consideraţi, aşadar, că lucrurile se vor rezolva pe cale naturală?

Da, părerea mea asta este.

Ca revoluţionar, ca rănit în Revoluţie, nu sunteţi indignat când vedeţi atâta impostură?

Nu am timp să fiu indignat. Noi suntem specialişti, bătrâne, la murdărirea a orice. Acele momente când eram atât de solidari unii cu alţii, când ne bucuram că existăm, toată lumea era bună... unde sunt? Şi spuneam că mă gândeam noaptea, chiar în zilele Revoluţiei mă gândeam: „Nu o să se poată autostrăzi peste noapte, dar o să se facă". Eu am fost pe afară. Văzusem. Ăsta e blestemul nostru, că lui Ceauşescu nu îi plăceau şoselele, nu îi plăcea să se mute lumea de colo-colo! Ăsta e ghinionul acestei ţări. Au trecut 22 de ani şi ce avem? Avem 200 de kilometri de autostradă. Am fost naiv.

Vă aşteptaţi la mult mai mult?

Am fost un tip care a călătorit destul. Au venit încet-încet şi la noi lucruri bune, dar cam târziu. Schimbările sunt uriaşe, incredibile! Chiar dacă lent, dar sunt schimbări. Poate că s-ar fi putut mai repede. Am pierdut acel moment fabulos, unic - anii '90.

"Dacă glonţul venea cu un milimetru mai într-o parte, îmi spărgea osul şi acum nu mai aveam un picior! Am avut noroc, mi-a luat doar pielea."
Dumitru Graur
comentator sportiv

„Îmi dau seama că se urmărea o şpagă"

La Mineriada din 13-15 iunie 1990 eraţi la Campionatul Mondial de fotbal din Italia.

Mineriadele sunt... ruşinea ruşinii! La Mineriadă eram la Mondial, am transmis primul meci, chiar după ce ieşise Răzvan Theodorescu pe post. Era un meci cu Costa Rica, nu mai ştiu. Am muncit de ne-au ieşit ochii. Am comentat vreo 24 de meciuri. Enorm! Eram patru inşi, şi eu am comentat meciul României cu Irlanda, la Genova. Eu comentam în partea de nord a Italiei. Aşa îmi alesesem. A fost bine. Ne-am putut exprima, ca să zic aşa.

Avea echipă bună România!

Echipă bună. Juca Hagi, juca Lăcătuş. Dar cealaltă, din '94, a fost cea mai bună! Am spus în '94, în SUA, că nu ne vom mai întâlni niciodată cu aşa ceva. Sună telefonul reporterului. Tonul de apel este - în ton cu Revoluţia de care ne ocupăm - „Internaţionala Socialistă". Dumitru Graur exultă: „Ah, ce interesant!". Convorbirea nu e lungă. Revenim la ale noastre, la certificatele de revoluţionar.

Aţi obţinut greu certificatul?

Foarte greu! Mi se puneau acolo,  la Secretariatul de Stat, tot felul de probleme. Nu m-am ocupat multă vreme de chestia asta. Am avut colegi care cu asta s-au ocupat, care şi-au luat terenuri pe la Snagov, şi-au luat şi spaţii, nu ştiu ce au mai făcut. Eu nu, fiindcă am avut treabă.

Cine? Cornel Pumnea?

Da. Nu ştiu. Colegi. Care şi-au luat terenuri, au vândut, treaba lor.

Cineva din TVR ne-a spus că aţi ajuns şef la „Sport", după 1990, fiindcă sunteţi văr primar cu Mihai Bujor Sion, omul care l-a adus pe Iliescu la Televiziune în 22 decembrie şi care i-a rămas multă vreme aproape...

Cine spune aşa ceva spune o ticăloşie. Am ajuns şef la „Sport" fiindcă, dacă vrei, nu era altul mai bun! Înainte să afirme asemenea lucruri grave despre mine, acel cineva ar trebui să tragă o linie şi să vadă ce am lăsat în urma mea. Este adevărat însă că Mihai Bujor Sion este vărul meu. Tatăl său şi mama mea sunt fraţi. Ce să fac, dacă este vărul meu? De altfel, ne vorbim destul de rar, nu suntem foarte apropiaţi. Atunci, la Revoluţie, Bujor Sion mi-a spus că el l-a adus de acasă pe Ion Iliescu. Am rămas şi eu foarte surprins. Eu nu-i ştiam pe Iliescu, pe Roman, de unde să-i ştiu?

Aţi avut măcar drepturi de pe urma certificatului de revoluţionar?

Nu am avut drepturi materiale din certificat. Mi s-au pus foarte multe piedici. Acum îmi dau eu seama, de fapt, că ce se voia era să dai o şpagă. Aşa rezultă şi din anchetele voastre. M-am trezit cu răspuns - mi-a zis că fac parte din grupul lui Dumitru Mazilu. Chiar George Costin (n.r. - actualul secretar de stat pentru problemele revoluţionarilor) m-a respins! Nu am făcut parte din niciun grup! Nu am vorbit în viaţa mea cu Dumitru Mazilu! Dar ca să aibă motiv ca să mă dea deoparte...

George Costin, un expert în fraude   Foto: Marian iliescu

Teodor Brateş cum era?

Fabulos! Am scris în „Jurnalul Naţional", care a publicat suplimentul acela „Scînteia", câteva rânduri despre Brateş. Vi le dau şi vouă. Nu pot să-ţi explic aşa, simplu. Brateş era absolut fabulos, ţinea jurnalul în mână. El avea toate firele în mână, de la muncitorul oţelar de la Baia Mare, până la docherul din Portul Constanţa, toţi care rosteau cuvinte despre Ceauşescu... Toate textele acelea erau scrise de Brateş! Textul meu defineşte omul extraordinar. Fabulos! Absolut fabulos! El era televiziunea, nu vă puteţi închipui! El conducea totul! El trimitea dimineaţă textele corespondenţilor din toate judeţele. El le dicta textele! Şi ăia, intervievaţii, vorbeau exact ce spunea Brateş! Se vedea ce a scris el! Incredibil! Ce capacitate avea! Un om foarte inteligent, evreu, băiat deştept! Atunci când a apărut Gorbaciov, imediat l-a luat în braţe: «O să vedeţi ce lucruri o să schimbe!». În '89 vorbea şi Tică Brateş, vorbea. Simţea şi el nevoia unei schimbări, chiar dacă el făcea toată politica de televiziune în momentul acela.

Telejurnal 1989: OMUL ORCHESTRĂ

Se apleca pe hârtie uşor, într-o parte, de parcă ar fi citit-o mai bine cu capul strâmb, în sensul literelor buchisite mărunt, mărunt - aşa cum obişnuia să scrie, efectiv ilizibil pentru toţi ceilalţi. Fuma des, trăgând din ţigara fără filtru cu nesaţ şi scrumu-i cădea pe hârtie fiindcă era mult prea preocupat să scrie şi uita parcă să mai scuture ţigara (a câta, oare?); când, în fine observa, sufla puternic şi răspândea scrumul pe jos, prin toată încăperea, privind furiş pe deasupra ochelarilor ca să vadă dacă nu l-a observat, cumva, cineva... apoi îşi continua manejul scriind la fel de mărunt şi de ilizibil, cu rânduri care se tot urcau spre colţul din dreapta al foii, motiv pentru el să-şi aplece şi mai mult capul, rotindu-l însă spre stânga, ca pentru echilibru, şi parcă bolborosind cuvintele pentru el însuşi înainte de a le înşira pe hârtie.

Textele acelea nu erau însă deloc oarecare, ele vorbeau despre justeţea politicii partidului şi despre geniul conducătorului preaslăvit, despre bunătatea tovarăşei şi înţelepciunea cârmaciului, şi alte asemenea formulări bombastice pe care mintea lui le născocea pe bandă rulantă, mai ceva ca la televizor. De fapt, el însuşi era televizorul! Numele lui: Teodor Brateş, redactor-şef adjunct la „Actualităţi", Redacţia internă. În capul lui se legau mai întâi toate frazele acelea goale de conţinut, însă pompoase şi vanitoase pe care aveai să le asculţi câteva ore mai târziu la Telejurnal, citite de bietul Titi Popescu, ori de Soloc, de Marinescu sau de Victor Ionescu. Bebe Ciurescu nu prea mai citea, că el ajunsese acum ditamai redactorul-şef adjunct la „externe", se plimba toată ziua ca un păun prin redacţie şi-şi privea colegii cu superioritatea celui care se ştia „iubit de tovarăşa"; chiar ieri, ni se sufla confidenţial pe holuri, tovarăşa întrebase de Tudor şi de Ştefan, băieţii Silviei şi ai lui Bebe, pe care îi avea, cică, la suflet. Poveşti, evident, pe care nimeni n-avea cum să le cerceteze şi nici n-ar fi avut vreodată curajul să-ncerce.

Dincolo, în biroul lui Lavric nu erau prea multe de văzut. El era redactorul-şef al Departamentului de Actualităţi, ajuns aici mai mult din greşeală, ca dintr-un accident al vieţii. Fratele său era general de Securitate, însă „nea Ion" era efectiv pâinea lui Dumnezeu, n-avea absolut nicio treabă cu politica partidului, pe el îl pasionau fotbalul (era nebun după Steaua), pescuitul şi jocurile de cuvinte încrucişate, anagramele şi alte asemenea hobby-uri. Daca te aventurai să-i intri în birou după doar o fugară ciocanitură la uşă, sigur îl prindeai cu mâinile pe plită, ascunzându-şi iute hârtiile la care „lucra", asta în timp ce dincolo, în celelalte încăperi, se pregatea „Jurnalul de seară", mândria şi fala unei întregi Televiziuni naţionale. Lavric, cel mult, venea la vizionări, ultima viză înainte de intrarea pe post - dar evident era complet de acord cu ce scrisese şi montase Brateş, ca şi cu observaţiile pe care le făcea celălalt politruc major al instituţiei, „vicele" Puşcaşu. După care se întorcea în biroul său, dezlegând anagrame şi aşteptând puţinele ştiri din sport ce-şi făceau locul în „Jurnal", şi asta nu chiar în fiecare zi...

Brateş, în schimb, se trezea dis-de-dimineaţă foarte devreme. La ora 7, pe telefonul de acasă începeau să-l sune corespondenţii din ţară. Ăştia erau adevăraţi împăraţi în judeţe, fiind temuţi şi respectaţi până şi de primii-secretari. Brateş ridica telefonul şi le dicta textele concepute de el însuşi cu o zi înainte. La capătul celălalt al firului, băieţii scriau de zor, fără să piardă o literă, ca la dictare. O astfel de convorbire dura, probabil, în jur de zece minute. De cum închidea telefonul, suna un alt corespondent, apoi altul, şi altul. De la Brăila, de la Baia Mare, de la Timişoara ori Braşov. Şi aşa mai departe, Brateş avea pentru fiecare un text potrivit - în general, evident, cam aceleaşi fraze, doar învârtite niţel, ca să nu fie identice. În fapt, dacă mă gândesc bine, nu era decât un profesionist! Avea studii economice, era inteligent, bine pregătit, însa viaţa îl dusese spre aşa-zisa muncă politică, pe care până la urmă trebuia s-o facă cineva. Mi-am dat seama că nici el nu prea credea în ce făcea zi de zi atunci când a apărut Gorbaciov, al cărui fan înfocat a devenit pe loc. Brateş îi anticipa rusului o strălucită carieră, la nivel mondial. Sigur, nimeni dintre noi nu avea cum să ghicească în cel fel vor evolua lucrurile, extrem de rapid. La Revoluţie, Brateş a fost în primele rânduri. Necunoscându-l, fiindcă apărea pentru prima oară la televizor, românii l-au adoptat repede, privindu-l cu simpatie. Purta un pulover gri cam nespălat şi ochelari cu rama groasă. Se străduia vizibil să fie la înălţime, este probabil şi motivul pentru care a comis atâtea prostii - dacă vă mai aduceţi aminte: a chemat oameni să apere televiziunea (şi oamenii aceia au murit!), a strigat pe post să nu se bea apa, fiindca apa este otravită, a anunţat că trupele sovietice s-ar putea sa invadeze ţara şi alte asemena. Sunt acum convins că n-a făcut-o din răutate, ori cu vreun gând ascuns, ci mai mult luat de val, ca noi toţi la vremea aceea. Apoi, încet, încet a disparut. Cum se spune, rolul său istoric se încheiase. De la el am învăţat o butadă pe care o repeta mereu, întrebându-ne: „Ştiţi care este cea mai importantă lecţie a istoriei? Faptul că nimeni, niciodată nu învaţă nimic, din nicio lectie a istoriei!"

Revin. Dupa ce-şi instruia corespondenţii, pe la 8 venea maşina ca să-l ducă la birou. Făcea cam zece minute, intra pe poartă, urca scările până la etajul doi al blocului-turn şi se aşeza la birou. Pe masă îl aşteptau ziarele: Scînteia, România liberă, Scînteia tineretului. Îşi verifica ideile pe care tocmai le transmisese „in teritoriu" cu frazele din articolele de ziar. De regulă, se potriveau ca o mănuşă pe o mână îngheţată de frig. Pe la prânz începeau să sosească corespondenţele: de la Brăila, de la Baia Mare, de la Timişoara, Braşov şi aşa mai departe. În plus, Bucurestiul, de regulă la marile uzine, în fabrici şi pe şantiere. Oameni filmaţi în prim-plan citeau (ori învăţau pe de rost, dar asta era ceva mai greu) exact textele pe care Brateş le scrisese în ziua precedentă. Exista de acum o anumită tehnică de filmare: trebuia, ca reporter sau operator, să ştii să ţii foaia dactilografiată într-o poziţie anume, astfel încât „subiectul" (oameni ai muncii din fabrici şi uzine, din mine sau de pe şantiere) să poata citi textul cu voce tare, fără să dea însă de bănuit. Rezulta o privire uşor tulbure, pierdută, aţintită undeva în gol. Dar astea erau lucruri care contau prea puţin, fiindcă în general se ştia că tovarăşul şi tovarăşa nu văd nici ei chiar aşa de bine fără ochelari şi deci erau puţine şanse să observe falsitatea declaraţiei „spontane". Oricum, nu cred că i-ar fi interesat.
   
Pe scurt, seara la Telejurnal se recitau textele acelea chinuite scrise de Brateş, transpuse ca printr-o mare scamatorie în gura unor oameni ce se aflau la sute de kilometri depărtare, dintr-un colţ al ţării în celălalt, toţi recitind în cadenţă de odă grecească aceleaşi aberante laude, omagii şi angajamente de depăşiri de plan. Puţină lume ştia desigur că şi minerul de la Borşa, şi marinarul din port la Constanţa, şi siderurgistul de la Hunedoara, şi macaragiul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, şi textilista din Arad sau profesorul din Bucureşti rosteau de fapt cuvinte pe care un singur om le gândise şi le înşirase pe hârtie, cu scrisul său nervos, indescifrabil, curbat mereu spre colţul din dreapta şi acoperit cu scrumul care-i cădea din când în când direct pe foaie. Şi, chiar daca ar fi ştiut, şi mai puţini ar fi fost capabili să creadă!  Dumitru Graur

„Vă sărută tata pe amândoi"

„Se anunţau «crimele» comise de «trădătorul Milea». În aer plutea un sentiment aparte, cu totul necunoscut, tulburător, încă neformulat complet. Aşteptam, ca pe ghimpi. Apoi, pe fereastra deschisă, l-am auzit pe Ciurescu întrebându-l cu voce-tare pe locotenent-major Diţiu, aflat la comanda ostaşilor din Televiziune, ce ordine are. Pe «Dorobanţi» se vedeau deja oameni venind spre noi, fluturând steaguri tricolore şi cântând refrene pe care nu le puteam deocamdată desluşi. Când au ajuns la poartă, li s-a deschis şi aşa a pătruns TAB-ul încărcat ciorchine cu oameni având feţele vesele, înconjurat de alţii, câteva sute, la fel de fericiţi. Am ieşit imediat în curte fără nicio teamă, era de acum un sentiment comun, o zi pe care o aşteptasem atâta vreme, cu prea mici speranţe că va veni vreodată. Revenit în clădire, l-am zărit pe directorul Televiziunii, Petre Constantin, galben la faţă, ţinut de braţ de unul dintre revoluţionari şi condus spre lifturi. Am urcat împreună până la 11. Se şi organizase un fel de «sfat» al conducerii, ascultând cu atenţie solicitările noilor noştri prieteni, care cereau redeschiderea de urgenţă a postului şi punerea în funcţiune a unei staţii care să calmeze oamenii strânşi în curte. Discuţiile se cam complicau, aşa că am coborât  spre studiouri, fără să bănuiesc măcar că în «4» se emitea deja spre ţară. Militaru se afla «la butoane», însă în platou era o buluceală de nedescris şi am crezut efectiv de datoria mea, ca om de televiziune, să intru şi să încerc să fac puţină ordine. N-a fost deloc uşor, oamenii pur şi simplu doreau să-şi urle fericirea de a fi acolo, de a se simţi pentru prima oară liberi, de a ridica întreaga ţară în picioare. Ne priveau oarecum cu suspiciune, înţelegând greu că nu doream altceva decât să-i ajutăm. Cel mai dificil a fost, în fapt, să-i învăţăm să nu mai vorbească toţi deodată. Apoi, lucrurile au început să se aşeze, în faţă apărând alte figuri.

Dar, ce zile extraordinare! Era într-un fel ca în filmele western, cu toţi «cei buni» de o singură parte, iar «cei răi» de partea cealaltă. Nu ştiam desigur cine ne sunt adversarii, dar gloanţele erau cât se poate de reale (s-a vorbit de existenţa unor «scenarii», de aparate de făcut zgomot cu gloanţe oarbe şi alte asemenea născociri de care aş putea râde numai ridicându-mi puţin manşeta pantalonuui şi lăsând să se vadă dâra încă vizibilă lăsată de un glonţ care şi-a greşit ţinta cu numai unul sau doi milimetri), iar realitatea gloanţelor de atunci s-a întipărit nu numai în pereţii şi uşile Televiziunii, dar şi în conştiinţa noastră. Uitasem de somn, uitasem de foame. Uitasem în primul rând de pericol, pentru  că roata istoriei - ne gândim numai acum - s-ar fi putut să se învârtă altfel, dar trăiam, cum spuneam, într-o lume cu totul neobişnuită, care se năştea practic sub ochii noştri. Mai greu a fost în prima noapte, când am crezut că «teroriştii» sunt deja în Televiziune şi ne vor împuşca unul câte unul. Sau pe toţi laolaltă, amănuntul avea mai puţină importanţă. Spre dimineaţă - când focurile, în loc să se potolească, s-au înteţit, iar colonelul Oană a dat şi vreo două salve de tun de pe tancurile din curte -, am pus la un moment dat mâna pe un telefon şi, culcat desigur pe burtă, am format numărul de acasă. «Vă sărută tata pe amândoi!», le-am spus copiilor, ei n-au înţeles desigur despre ce este vorba, dar de acum mă simţeam oricum mai liniştit şi puteam reveni la muncă. Nimeni nu se gândea la sport în acele momente, dar era nevoie de oameni capabili să facă montaj de televiziune, să copieze sutele de casete VHS care veneau din toate părţile şi alte asemenea, aşa că o mână de ajutor le-am dat şi eu lui Tatomir, Melinescu sau Ciurescu, celor care practic n-au părăsit niciun moment, zile în şir, «garsoniera» noastră. Mai greu era când ieşeam pe culoare, cu mâinile ridicate, strigându-mi numele tare, cotrobăit prin haine, ca la aeroport, la fiecare zece sau douăzeci de metri, dar totul era frumos şi nici măcar nu-l bănuiam eroic, fiindcă eroi n-au fost decât cei care au căzut sub gloanţe. Mă opresc aici, deşi aş putea continua pe multe pagini. Însă e greu de crezut că un singur om ar putea sintetiza întregul." Dumitru Graur

* Fragment din cartea „Revoluţia română în direct", coordonată de Mihai Tatulici, şi publicată în 1990