Doi fraţi români la Princeton University

Theodor şi Andrei Braşoveanu învaţă amândoi în Statele Unite, la Princeton Theodor are 25 de ani şi e doctorand în fizică, iar Andrei are 22 de ani, e în anul IV şi studiază

Theodor şi Andrei Braşoveanu învaţă amândoi în Statele Unite, la Princeton

Theodor are 25 de ani şi e doctorand în fizică, iar Andrei are 22 de ani, e în anul IV şi studiază matematica. Cei doi fraţi vin de la Colegiul Naţional de Informatică "Tudor Vianu" din Bucureşti.

Ai zice că s-au urmărit toată viaţa cei doi fraţi Braşoveanu, c-au căutat tot timpul să ajungă în aceleaşi locuri. În România, au trecut amândoi pe la aceleaşi şcoli, la distanţă de câţiva ani - Liceul Jean Monnet (clasele I-VIII), Şcoala de Muzică nr. 4 (în paralel, cursuri de pian şi teoria muzicii), Colegiul Naţional de Informatică "Tudor Vianu" (clasele IX - XII) - , iar acum sunt împreună la Princeton University, în Statele Unite ale Americii.

În mod surprinzător, primul care-a ajuns la Princeton a fost fratele mai mic, Andrei. A fost acceptat de universitatea americană imediat după ce-a terminat liceul şi-n toamna lui 2005 era deja în SUA. Theodor, fratele mai mare, a ajuns la Princeton în 2006, după ce petrecuse deja patru ani pe tărâm american, la Vanderbilt University din Nashville, Tennessee.

"Am avut şansa deosebită de a îl avea aproape pe fratele meu Theodor", povesteşte Andrei. "El e student la doctorat, a ajuns aici la un an după mine şi mă bucură că putem fi departe de casă şi totuşi împreună".

Theodor, în "sudul conservator al SUA"

Când vine vorba de adaptarea la viaţa americană, poveştile celor doi fraţi diferă în mod considerabil. Andrei a fost acceptat la Princeton, universitate din partea de nord-est a SUA, iar Theodor a simţit pe pielea lui cum e să fii student la o universitatea din "sudul conservator al Statelor Unite". Theodor îşi aminteşte, astfel, că primul contact cu lumea nouă a fost "unul olfactiv": "Mirosul puternic de fast-fooduri şi mâncare sudică era unul ameţitor".

Integrarea a fost cu-atât mai dificilă cu cât tânărul îşi formase o imagine asupra Statelor Unite foarte departe de ce a găsit când a coborât din avion în Nashville: "O combinaţie de idealism şi naivitate, cuplată cu imagini despre America venite mai mult prin televizor, generaseră în mine o seamă de aşteptări şi preconcepţii care au fost grav zguduite în momentul în care am aterizat într-un campus ultraconservator, dintr-o zonă cu puternice antecedente rasiste, unde riscam să dezvolt un sentiment de aroganţă şi dispreţ faţă de întreagă cultură americană.

Încet-încet, am învăţat să apreciez dimensiunile bune ale vieţii şi educaţiei pe care o primeam acolo, trăind efectiv o schimbare de perspectivă şi alegând să nu mai privesc doar din exterior, ci să caut mai degrabă provocările de ordin intelectual şi cultural".

Andrei: "Unde naiba am ajuns?!"

De cealaltă parte, la Princeton, lui Andrei i-a fost mai simplu. Oarecum mai simplu, pentru că şi el urma să-şi schimbe considerabil modul de viaţă, la mii de kilometri de casă. Şi-a propus, însă, chiar din primul moment să nu privească înapoi, să profite la maximum de noua experienţă, să fie ca un burete care absoarbe tot.

Acum, la trei ani după plecarea din ţară, Andrei evaluează detaşat perioada americană: "Viaţa mea ca student român în SUA nu a fost marcată de dorul de casă, ci de dorinţa puternică de a cunoaşte o lume nouă şi incredibilă. Din momentul în care am păşit în avionul spre New York, am ales să cunosc cu orice preţ America şi să mă bucur cât mai mult de prezenţa mea printre studenţii americani".

Îşi aminteşte, însă, că primele ore petrecute în campusul universităţii Princeton l-au dezorientat puţin: "În prima noapte am fost total dat peste cap de fusul orar, aşa că m-am dus să alerg prin campus. Princeton-ul e construit în stil gotic, iar noaptea arată chiar deosebit. Toată treaba asta m-a făcut să mă întreb atunci: <> ".

Printre americanii de rând

În încercarea de a-şi apropia lumea nouă în care intră, studenţii români recurg la sumedenie de tactici. Unii se bazează pe sesiunile de orientare, organizate la începutul anului universitar pentru studenţii internaţionali, alţii încearcă să dea de urma celorlalţi români din universitate, iar alţii - cum e şi Andrei - îşi propun să cunoască America, chiar prin intermediul americanilor: "Modul de a cunoaşte cu adevărat viaţa americană nu stă în a-i întreba pe studenţii internaţionali/români. Cel mai important era să fiu înconjurat de cei care ştiu cel mai bine ce înseamnă cultura americană: americanii. Aşa că eu am luat o decizie care mi-a marcat primul an ca student la Princeton: m-am înscris în echipa de canotaj de competiţie de heavyweights a universităţii. Toţi erau oameni dintr-o bucată, mulţi nu ştiau multe despre România, dar de ei aveam nevoie: nu erau americanii cosmopoliţi crescuţi prin New York, ci americani pur-sânge, veniţi de peste tot din America".

Theodor, trei veri la Geneva

De trei ani încoace, Theodor, doctorand în fizică la Princeton, şi-a petrecut verile lucrând, la Geneva, alături de alţi mii de fizicieni, la pregătirea acceleratorului Large Hadron Collider de la CERN, despre care s-a vorbit atât de mult zilele acestea.

"Fie că a fost vorba de strâns şuruburi la unul dintre sub-detectori, Calorimetrul Hadronic, care va înregistra <> lăsate de multitudinea de particule, care mai de care mai exotice, rezultate din coliziuni, fie că am programat diverse simulări, menite să ne pregătească pentru viitoarea analiză de date, am simţit pe pielea mea anvergura acestui proiect ambiţios.

La experimente participă grupuri de cercetători din întreaga lumea, mânaţi de avântul că vom afla mai multe despre structura intimă a materiei din univers şi ne vom putea întoarce, preţ de câteva fracţiuni de secundă, într-o eră timpurie a universului, în care materia stabilă pe care o ştim nu luase încă fiinţă, un fel de supă cosmică primordială care ascunde în ea amprenta unei forme de organizare mai avansate".

Andrei Braşoveanu: "America ar fi o lume mai bună dacă s-ar găsi papanaşi"

Carte de vizită

Andrei Braşoveanu are 22 de ani şi e student în anul IV la Princeton University, în New Jersey. Disciplina sa principală de studiu este matematica şi, în paralel, Andrei studiază finanţele şi cultura germană. Vine de la Colegiul Naţional de Informatică "Tudor Vianu"din Bucureşti şi a fost olimpic naţional la matematică vreme de şase ani: "am obţinut locul 2 în clasa a X - a, respectiv locul 3 în clasa a XI - a.

De asemenea, am făcut parte din lotul lărgit pentru olimpiada internaţională, din clasa a X - a până a într-a XII - a". Vara asta, Andrei a lucrat pe Wall Street, la banca de investiţii Merrill Lynch, şi se gândeşte să lucreze aici şi după facultate.

Cum anume te-ai adaptat la campus, la universitate, la o lume total nouă?

Viaţa mea ca student român în America nu a fost marcată de dorul de casă, ci de dorinţa puternică de a cunoaşte o lume nouă şi incredibilă. Te poţi uita la problema adaptării studentului român din două unghiuri. Primul este din perspectiva României, de a întreba cum anume studentul poate regăsi în America ceea ce a lăsat în urmă în România.

Al doilea este din perspectiva Americii: cum anume studentul poate învăţa cât mai multe despre noua cultură şi de a se integra cu succes. Din momentul în care am păşit în avionul spre New York am ales a doua cale, cea de a cunoaşte cu orice preţ America şi de a mă bucura cât mai mult de prezenţa mea printre studenţii americani.

Cine te-a aşteptat la aeroport? Îţi rezolvaseşi cu cazarea înainte?

La aeroport m-a aşteptat un coleg român. Cazarea fusese aranjată dinainte de către facultate. În general, filosofia la Princeton este ca ei să se ocupe de tot, să îţi ofere toate condiţiile necesare ca să excelezi. Atât timp cât îţi vezi de treabă, nu ai de ce să îţi faci griji, se ocupă ei de toate problemele administrative, inclusiv financiare. Aceasta înseamnă să te concentrezi asupra studiilor sau să te antrenezi pentru una din echipele sportive de competiţie ale universităţii.

Primele zile în campus cum au fost?

Ţin minte că în prima noapte am fost total dat peste cap de fusul orar, aşa că m-am dus să alerg prin campus. Princeton-ul e construit în stil gotic, iar noaptea arată chiar deosebit. Toată treaba asta m-a făcut să mă întreb atunci: <> .

În primele zile, pentru studenţii internaţionali, a fost organizată o aşa-numită "International Pre-Orientation", pusă la punct de centrul internaţional de la unversitate, care avea ca scop introducerea studenţilor internaţionali în cultura americană.

Rezultatul? Nenumărate sesiuni de informare, în care am aflat lucruri "importante", gen: americanii se duşează cel puţin o dată pe zi, americanii au nevoie de "personal space", adică trebuie sa comunici cu ei la distanţă de un braţ, etc.

Un program de informare organizat de internaţionali pentru informarea internţionalilor total destinat eşecului! Astfel, am aflat rapid că modul de a cunoaşte cu adevărat viaţa americană nu stă în a-i întreba pe studenţii internaţionali/români. Cel mai important era să fiu înconjurat de cei care ştiu cel mai bine ce înseamnă cultura americană: americanii.

Unde anume te-ai cazat? Colegii?

În primul an am locuit într-un "dorm" fantastic, cu un teren de golf şi un râu în spate, numai a "dorm" nu arăta. Am locuit cu doi americani, Konrad şi Sebastien, de la care am învăţat multe lucruri de "bun-simţ" legate de viaţa în America. Ne-am înţeles foarte bine. Mi-am dat seama, însă, că trebuie să dau ceva mai mult de la mine decât trebuie să dea ei de la ei. Eram într-o ţară străină şi am încercat să fiu receptiv. Am învăţat să devin mai tolerant şi mai adaptabil, să nu ma cramponez de lucruri minore ca să nu pierd "the big picture".

Într-adevar, am descoperit multe diferenţe în obiceiuri, dar aceasta m-a făcut să realizez că lumea este mult mai mare decât România sau Europa şi că ideile preconcepute despre americani nu îşi au rostul. Fiecare popor are părţile lui bune. Astfel, am încercat sa iau ce-i mai bun din educaţia de acasă şi din cultura americană nou descoperită.

Tu ai avut un job în campus? Făcea parte din înţelegerea cu universitatea?

Da. Anul trecut am lucrat de biblioteca de muzică şi am încercat să ascult cât mai multe din cele aproape 30000 de CD-uri în timp ce lucram.

Legătura cu ceilalţi români se întreţine prin intermediul organizaţiei de studenţi de români din universitate?

Importanţa asociaţiei româneşti pentru mine e mai mult informală. Cu mulţi dintre români am fost prieten încă de pe vremea liceului, fie am fost colegi de şcoală ori am concurat împreună la concursuri de matematică. În timpul colegiului mi-am făcut şi alţi prieteni români. Mai importantă este prietenia puternică care ne leagă şi nu prezenţa sub umbrela unei anumite asociaţii.

Mai potrivit decât a încerca să organizăm evenimente cu caracter "oficial" mi s-a părut întotdeauna mai de succes să ne reunim informal "ca românii". Adică să stăm până târziu în noapte să vorbim la un pahar de fetească neagră şi să ne sfătuim despre probleme sau dileme comune cu care ne confruntăm. Mulţi suntem prieteni de-o viaţă, când vrem să ne vedem, ne vedem, fie că e o sărbătoare gen Paşte, fie ceva total spontan.

Am avut şansa deosebită de a îl avea aproape şi pe fratele meu, Theodor. El este student la doctorat la fizică la Princeton, a ajuns aici un an după mine şi mă bucură că putem fi departe de casă şi totuşi împreună.

Cum ai rezolvat cu dorul de casă? Nu ţi-a fost greu la început?

Pentru a rezolva problema adaptării şi a integrării, am luat o decizie care mi-a marcat primul an ca student, şi anume de a mă înscrie în echipa de canotaj de competiţie de heavyweights a universităţii.

Fără a fi vâslit vreodată, am început un stil de viaţă care însemna antrenamente zilnice de 2 ore şi curse la fiecare 2 weekenduri cu celelalte colegii de top americane. Aveam un antrenor dur şi 20 de coechipieri recrutaţi de la cele mai bune şcoli de canotaj din America. Unul dintre ei, Steve Coppola, a fost chiar în primul 8 al Americii la olimpiada la Beijing şi a luat medalia de bronz.

Toţi erau oameni dintr-o bucată, mulţi nu ştiau prea multe despre România, dar de ei aveam nevoie: nu erau americanii cosmopoliţi crescuţi prin New York, ci americani pur-sânge veniţi de peste tot din America. Au fost nişte oameni cu care am petrecut ore întregi, pe soare torid, ploaie torenţiala sau chiar iarna pe lac, de la care am învăţat enorm ce înseamnă spirit de echipă, disciplină şi determinare.

Ai încercat să găseşti şi mâncare care seamănă cu cea românească? De ce îţi e dor de-acasă şi nu găseşti deloc?

America ar fi o lume mai bună dacă s-ar găsi papanaşi.

Biserici româneşti sunt?

Este o biserică ortodoxă în Princeton pe care o frecventez de Paşti.

Filme româneşti?

Întâi procuram filme româneşti cum învăţasem de acasă, de pe net. Acum ne-am mai occidentalizat şi noi, am început să cumpărăm DVD-uri.

Când anume te-ai obişnuit cu stilul de viaţă al americanilor, după cât timp te-ai adaptat, te-ai integrat?

Procesul de integrare nu se termină niciodată, întotdeauna voi avea ceva nou de experimentat în America. Pentru aceasta, am încercat să călătoresc cât mai mult în zone mai puţin turistice din America. Astfel, am condus excursii de voluntariat cu studenţi de la facultate în South Carolina, Louisiana şi Alabama pentru refacerea după uraganul Katrina. Acolo am întâlnit o America mult mai tradiţională, cu puternice valori familiale şi religioase, asemănătoare României.

Cred că e imposibil să îţi faci o părere clară despre America fără să îi fi văzut toate faţetele, fără să fi întâlnit oameni din toate colţurile ei. E uşor sa arunci cu generalizări, dar America e un ansamblu de culturi poate la fel de variat ca Europa. Mai am încă multe de învăţat şi de văzut aici.

Acasă, cât de des te duci? Când vii de-acasă, ce aduci în bagaj?

Vin de două sau trei ori pe an acasă. Când mă întorc în State, din bagaj nu lipseşte ciocolata.

De ce anume ţi-e cel mai dor? Ce îţi lipseşte din România?

Cel mai mult îmi lipsesc familia şi prietenii. Mereu când mă întorc încerc să văd cum au evoluat şi să învăţ cât mai multe de la ei. Din România îmi lipsesc munţii şi parcul Herăstrău.

Te gândeşti să rămâi în State?

Ca toţi cei de aici, vreau să mă întorc. Totul este doar o problemă de timp. După facultate voi lucra ca "proprietary trader" pe Wall Street, la banca de investitii Merrill Lynch. Nu ştiu încă ce urmeaza apoi. Vreau să mă întorc când voi simţi că pot fi util cu adevărat ţării, după ce voi fi învăţat şi trăit suficient în America.

Theodor Braşoveanu: "Studiul în SUA îţi deschide ochii minţii şi îţi dă un avânt formidabil"

Carte de vizită

Theodor Dan Braşoveanu are 25 de ani şi e doctorand în anul III la Princeton University. Vine de la Colegiul Naţional de Informatică "Tudor Vianu" din Bucureşti, unde a studiat în perioada 1998-2002. A plecat apoi, pentru patru ani, la universitatea Vanderbilt din Nashville, statul Tennessee, fiind licenţiat în fizică şi matematică.

În 2006, a dat sudul pentru nord-est şi a ajuns la Princeton, pentru un program de doctorat în fizică. "Sunt interesat de fizica particulelor elementare, în special de structura sub-nucleară a materiei". Pe parcursul ultimelor trei veri, Theodor a lucrat şi el la Geneva, la acceleratorul LHC - Large Hadron Collider, despre care se vorbeşte atât de mult în perioada aceasta.

Ai lucrat la Geneva, la acceleratorul Large Hadron Collider...

Trei veri la rând le-am petrecut lucrând la pregătirea acceleratorului Large Hadron Collider de la CERN, Geneva, pentru o serie de experimente în care lumea ştiinţifică îşi pune multe speranţe. Fie că a fost vorba de strâns şuruburi la unul dintre sub-detectori, Calorimetrul Hadronic, care va înregistra <> lăsate de multitudinea de particule, care mai de care mai exotice, rezultate din coliziuni, fie că am programat diverse simulări, menite să ne pregătească pentru viitoarea analiză de date, am simţit pe pielea mea anvergura acestui proiect ambiţios.

La experimente participă grupuri de cercetători din întreaga lumea, mânaţi de avântul că vom afla mai multe despre structura intimă a materiei din univers şi ne vom putea întoarce, preţ de câteva fracţiuni de secundă, într-o eră timpurie a universului, în care materia stabilă pe care o ştim nu luase încă fiinţă, un fel de supă cosmică primordială care ascunde în ea amprenta unei forme de organizare mai avansate.

Când spun că "ne vom întoarce", nu mă refer la ideea alarmistă, popularizată de presă până la refuz, că vom produce găuri negre care ne vor înghiţi pe toţi, provocând astfel sfârşitul lumii. Predicţii din acestea au mai apărut şi în trecut şi s-au dovedit neavizate. Poate că fizicienilor le place întrucâtva această publicitate care îi transformă dintr-odată în nişte genii atotputernice şi de aceea nici n-au simţit nevoia să riposteze prea puternic. Adevărul este însă mult, mult mai modest.

Se vor produce, în cadrul mărginit al laboratorului, o serie de particule la mari energii, care se vor regrupa rapid formând materia stabilă pe care o ştim. După modul în care aceste particule sau compuşii nou-formaţi sunt receptaţi în detectori, dotaţi cu un timp de reacţie de ordinul nano-secundelor, putem trage nişte concluzii despre starea imediat următoare coliziunilor.

"Păi, atunci, e loc şi pentru Dumnezeu!"

Când am discutat cu preotul ortodox de la Princeton, părintele Dan Skvir, despre aşa-zisă "întoarcerea în timp" aproape de momentul naşterii universului, m-a întrebat bineînţeles cum ne raportăm noi la momentul de început, aşa-numitul Big Bang. Şi i-am răspuns că se postulează existenţa unei acumulări infinit de dense de energie, care explodează şi e pusă în continuă expansiune, dând naştere universului actual.

Văzându-mă în imposibilitatea de a descrie "ce a fost înainte" sau "ce a provocat explozia", faţă i s-a luminat exclamând "păi atunci e loc şi de Dumnezeu!" şi, pe bună dreptate, ajungem la un punct când ştiinţa îşi atinge limitele ei (pentru mulţi, de netrecut) pe care e bine să le recunoaştem, cu smerenia de rigoare, rămânând ca fiecare să le denumească cum pofteşte.

În rest, comunitatea ştiinţifică se mărgineşte să pună cap la cap observaţiile înregistrate de experimente şi să producă o teorie care nu e neapărat cea adevărată, dar e cel mai bun rezultat al eforturilor de până acum, şi care aşteaptă să fie confirmată sau infirmată de noi experimente. E o muncă din aproape în aproape, care n-are nimic în comun cu senzaţionalul sau vreo mega-conspiraţie de subjugare a lumii. E doar maniera fizicienilor de a filosofa despre natură.

Întorcându-ne la campania noastră legată de adaptare, de studenţia pe tărâm american, cum ai ajuns în Statele Unite?

Am absolvit Colegiului Naţional de Informatică "Tudor Vianu" din Bucureşti (2002) şi câţiva ani la rând am fost premiat la olimpiadele naţionale de fizică. Responsabili pentru evoluţia mea academică au fost deopotrivă şcoala, prin profesori dedicaţi care m-au pregătit, şi familia, care a pus educaţia mai presus de toate şi s-a luptat dintotdeauna să ne ofere nouă copiilor cele mai bune condiţii posibile de afirmare.

Cum anume te-ai adaptat la universitate, la o lume total nouă?

Adaptarea la viaţa de acolo s-a produs cu greu, ajutată de provocările de ordin intelectual şi cultural, servite de multe ori în regim de şoc.

Îţi aminteşti când anume, în ce zi, ai ajuns în State? Mai zburaseşi până atunci cu avionul?

Am plecat în State în 2002, cu destinaţia Nashville. Norocul a fost să călătoresc însoţit de o colegă şi prietenă mai mare, Ioana Danciu, care mi-a servit drept mentor şi mai târziu. Era prima călătorie cu avionul iar emoţiile la despărţirea de ţară n-au lipsit. Apetitul pentru o lume nouă şi provocări de tot felul au estompat însă repede eventualele îndoieli la plecare.

Primele zile cum au fost?

Primul contact cu lumea nouă a fost unul olfactiv. Mirosul puternic de fast-fooduri şi mâncare sudică era unul ameţitor. Apoi, interculturalismul m-a izbit de îndată ce am păşit în taxiul condus de un bărbat congolez care nu înceta să ne vorbească de ţara lui şi de experienţa dezrădăcinării.

Tema aceasta avea să revină atât de pregnant, aproape în toate discuţiile cu străini stabiliţi în Nashville, încât o pot considera un semn prevestitor. Poposisem pe nişte meleaguri care-i vrăjiseră pe mulţi cu promisiunea unei vieţi mai bune, dar care arareori au putut umple golul lăsat în urma ruperii de trecut.

Unde anume te-ai cazat?

Primul semestru am stat într-un cămin cam insipid, cu camere mici, de o persoană, suspectat că avea aerul unei închisori. În privinţa curăţeniei sau a relaţiilor cu colegii de cămin, nimic de reproşat. Cu toţii aveau personalităţi interesante şi îşi ascundeau cu greu nesiguranţa în faţa unei perioade cu totul noi din viaţa lor.

Lucrul acesta m-a mai liniştit, măcar nu eram singurul confruntat cu noul şi neprevăzutul. Totuşi, eram singurul student internaţional de pe palier şi, involuntar poate, mi-am făcut amici mai apropiaţi printre alţi "minoritari", precum studenţi de culoare sau cu orientări mai deosebite.

Privind retrospectiv, lucrul asta m-a ajutat să plonjez mai uşor în lumea această americană, plină de contraste, care are totuşi o cultură omogenizatoare promovată în mare parte de clasa prosperă a imigranţilor albi.

Ulterior am locuit într-un cămin mai divers, împărţit pe paliere în funcţie de limba străină studiată. Eu am locuit pe holul german, unde vorbeam în mare parte limba, dar îmi permiteam luxul să vorbesc la cină franceză, italiană, portugheză sau rusă în funcţie de mesele sau evenimentele culturale care aveau loc săptămânal. La Vanderbilt am devenit ceea ce se numeşte "language tourist", lucru care mi-a plăcut grozav, deşi între timp mi-am ieşit mult din mână.

Tu ai avut un job în campus? Făcea parte din înţelegerea cu universitatea?

Pe toată perioada am fost susţinut din burse de studiu şi de merit de la universitate. Pachetul iniţial de asistenţă financiară nu includea nici o condiţie de lucru suplimentar. Totuşi, am ales să lucrez ocazional la bibliotecă, în laboratoarele de computere sau să predau laboratoare de fizică studenţilor din primii ani, lucru care mi-a fost util şi mai târziu.

Alţi români în universitate? O comunitate de-a dreptul?

La Vanderbilt n-a fost vorba de nici o comunitate prea solidă de români. Mi-am făcut câţiva prieteni buni din cei câţiva studenţi şi angajaţi ai universităţii de origine română, pe care îi puteai număra pe degete. Nu era musai că dacă eram români, trebuia neapărat să fim şi cei mai apropiaţi prieteni, însă totul s-a întâmplat natural, în urma unor afinităţi şi solidarităţi comune destul de rar de întâlnit.

Ajuns la Princeton, în 2006, alături de fratele meu mai mic şi de o seamă de vechi prieteni şi cunoştinţe, am dat curs unei idei avansate mai în glumă, mai în serios, cu ceva vreme înainte: să ne constituim într-o asociaţie studenţească, cu profil preponderent cultural, care să ne ţină mai aproape unii de alţii şi prin intermediul căreia să putem împărtăşi şi altor colegi din campus puţin din ceea ce înseamnă România. Totul într-un chip cald direct, care nu răzbate mod normal din reclama oficială care se face României prin media sau instituţiile avizate.

Cum ai rezolvat cu dorul de casă? Cum te-ai adaptat?

O combinaţie de idealism şi naivitate, cuplată cu imagini despre America venite mai mult prin televizor, generaseră în mine o seamă de aşteptări şi preconcepţii care au fost grav zguduite în momentul în care am aterizat într-un campus ultra-conservator dintr-o zonă cu puternice antecedente rasiste, unde riscam să dezvolt un sentiment de arogantă şi dispreţ faţă de întreaga cultură americană. Încet-încet, am învăţat să apreciez dimensiunile bune ale vieţii şi educaţiei pe care o primeam acolo, trăind efectiv o schimbare de perspectivă şi alegând să nu mai privesc doar din exterior, ci să caut mai degrabă provocările de ordin intelectual şi cultural.

Când anume te-ai obişnuit cu stilul de viaţă al americanilor, după cât timp te-ai adaptat?

Legat concret de adaptare şi de găsirea unui echilibru departe de casă, am căutat să îmbin studiul cu activităţi artistice (coruri, teatru, dansuri balcanice) sau de voluntariat (lecţii de fizică în şcolile sărace din Nashville, programe de reducere a violenţei în şcoli sau de sensibilizare cu privire la sclavie şi exploatarea minorilor). Relaţiile de prietenie iniţiate prin astfel de activităţi au rămas cele mai de durată. Pot spune deci că m-am "adaptat" în momentul când am realizat că pot face o echipă excelentă cu oricine, indiferent de naţionalitate şi bagaj cultural, atâta timp cât ne concentrăm pe idealuri comune.

Cum a fost cu mâncarea? Cum e mâncarea în Statele Unite?

Mâncarea n-a constituit nici un moment o piedică reală în calea adaptării. Când n-ai la cantină un meniu ca la mama acasă, îţi dai seama că merită să încerci şi o grămadă de lucruri noi, iar când "te chinuie talentul" şi nu duci lipsa timpului necesar (mai ales în scurtele vacanţe din timpul semestrului) îţi poţi permite luxul unor experimente culinare.

Încet-încet, descoperi că mămăliga chiar e un fel magic de mâncare dacă ştii cum să-l pregăteşti şi în ce context să-l serveşti. Nu mai vorbesc de plăcinte, sarmale sau ciorbe. Instrucţiunile primite pe această cale de la mama sau bunici au fost întotdeauna bine-primite.

Legătura cu românii, cu România? Biserici româneşti?

Legatura cu România am ţinut-o la început strict prin intermediul familiei, cărţilor, ziarelor şi puţinilor prieteni români din zonă. În Nashville n-am frecventat vreo biserică românească, însă m-am simţit foarte în largul meu în cadrul unei comunităţi ortodoxe greceşti. Sincer vorbind, America nu duce lipsă de afinităţi culturale cu România, fie prin conaţionali de succes stabiliţi aici, imigranţi din diverse perioade istorice sau o seamă de personalităţi de legătură, precum Enescu, Eliade, savantul George Palade sau soprana Angela Gheorghiu (pe care am avut onoarea să o întâlnesc la New York împreuna cu alţi colegi de la Princeton).

Mi-a făcut o reală plăcere să redescopăr nume de militari si industriaşi americani, aliaţi ai României în războiul nostru de întregire, sau amintirea reginei-erou Maria, care a făcut aici un turneu de pomină în 1926. Cărţile ei ilustrate, de pildă, fac şi astăzi faima colecţiei de cărţi pentru copii a bibliotecii universităţii Princeton.

De ce anume ţi-e cel mai dor? Ce îţi lipseşte din România?

Am fost norocos să mă pot întoarce în România cel puţin de două ori pe an. Aici a contribuit mult familia şi cei apropiaţi de acasă. Cu riscul de a-i dezamăgi, pot spune că America a devenit între timp o a doua casă, prin prisma activităţilor care mă ţin legat, momentan, de locul asta. Evident că îmi lipsesc constant contactul direct cu familia, limba vorbită sau locurile dragi de ACASĂ, la fel cum uneori tind să invoc lipsa eficienţei sau seriozităţii americane în viaţa de zi cu zi din România.

Una dintre revelaţiile avute pe parcursul perioadei americane a fost observarea României de la distanţă, cu bune şi cu rele, pornind de la perspectiva pe care o au despre noi străinii. În felul acesta am învăţat să apreciez multe tradiţii şi comori culturale moştenite de români, pe care în alte condiţii le-aş fi trecut cu vederea.

Ai putea să rămâi pentru totdeauna acolo? Ce-ţi place, ce nu-ţi place?

Datorez experienţei americane în mare parte ceea ce sunt acum. Cred că meritul unei atare educaţii universitare constă în accentul pe formarea caracterului şi pregătirea pentru viaţă, pe lângă formarea profesională efectivă. Studiul aici îţi deschide ochii minţii şi îţi dă un avânt formidabil. Contează bineînţeles ca fiecare din noi să direcţioneze acest elan către cauze care să onoreze parcursul nostru academic şi să se reflecte pozitiv asupra ţării noastre de origine.

Reversul medaliei este că m-aş putea împăca mai greu pe termen lung cu stilul de viaţă american, care presupune un ataşament faţă de valori materiale sau o cultură de consum cu care eu rezonez mai greu. Din acest motiv mă văd profesând mai târziu mai degrabă în Europa şi, dacă şansa îmi surâde, chiar într-o Românie mai bună, mai preocupată de viitorul cercetării fundamentale şi al educaţiei, mai grijulie faţă de patrimoniul ei natural şi cultural.

Asociaţia studenţilor români de la Princeton

Împreună cu studenţii şi comunitatea românească din aria campusului Princeton, am fondat primul club cultural românesc cu caracter de asociaţie studenţească a universităţii în toamna lui 2006.

Clubul a luat rapid amploare printr-o serie de manifestări pe teme româneşti destinate comunităţii din campus per ansamblu, dintre care câteva au avut urmări benefice şi pentru cei de acasă (donaţii de Crăciun pentru copii din ţară, participarea la un târg educaţional sau o recentă excursie de voluntariat la Roşia Montană pentru încurajarea agro-turismului în Munţii Apuseni).

Pe de altă parte, am putut arăta colegilor noştri mai mult din ceea ce înseamnă România, fie printr-o sărbătoare naţională, fie printr-un festival de film sau o dezbatere pe tema experienţei de represiune comunistă.

Din club fac parte studenţi din toţi anii universitari şi doctorali, cercetători sau angajaţi ai universităţii, precum şi o seamă de prieteni foarte activi din zonă, vorbitori sau nu de română. Aria de interese este una largă şi cred că se vor găsi în continuare suficiente motive de a colabora la proiecte comune. Site-ul se poate accesa la www.princeton.edu/~rssa .