"Doi bărbaţi mi-au ţinut inima în palmă"

Laura Riteş este singura femeie din lume, operată pe cord deschis, care a sărit cu paraşuta, fiind însărcinată Practică paraşutismul ca hobby, fiind posesoarea unui record mondial

Laura Riteş este singura femeie din lume, operată pe cord deschis, care a sărit cu paraşuta, fiind însărcinată

Practică paraşutismul ca hobby, fiind posesoarea unui record mondial într-unul dintre cele mai periculoase sporturi extreme. Soţul ei, Ionuţ Riteş, este profesor - singurul din România la această disciplină - şi deţine 20 titluri de campion naţional.

Par doi oameni obişnuiţi, dar trăiesc la cota de alarmă a adrenalinei. Laura a suferit o operaţie pe cord deschis, fapt care n-a împedicat-o apoi, însărcinată fiind în luna a treia, să sară cu paraşuta.

Această ispravă i-a atras, fără ca ea să-şi fi dorit, un record mondial omologat, pe 3 septembrie, de World Records Academy (cea mai mare organizaţie care certifică recorduri mondiale). El a trecut razant, în zbor, pe lângă moarte, de şase ori. Laura şi Ionuţ Riteş sunt doi "nebuni" frumoşi care preţuiesc bucuriile mărunte ale vieţii la valoarea unei nestemate.

În viaţa de zi cu zi, Laura Riteş este consiliera preşedintelui Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu. A absolvit ASE-ul şi este studentă în anul III la Drept. Faptul în sine - recordul omologat de instituţia academică americană şi atribuit româncei Laura Riteş - pare ieşit din comun. Ca şi cum s-ar scuza pentru un merit pentru care nu a luptat, explică: "N-am sărit ca să stabilesc un record, ci ca să-i demonstrez lui Ionuţ că pot face şi eu ce face el. Recordul ăsta a fost onoare, o încununare a muncii noastre.

N-a fost un act premeditat. Nu vreau să ies în faţă cu asta. Cei care fac performanţă depun mult mai mult efort şi muncă. A fost o chestie de curaj doar"… Saltul respectiv a avut loc în urmă cu şase ani. A fost omologat recent pentru că ştirea a ajuns şi la americani, care au venit în România să caute dovezi care să ateste veridicitatea ei.

Adică: saltul era consemnat şi datat. La fel şi sarcina ei, în registrele medicale, precum şi operaţia pe cord, la vârsta de 16 ani, pentru a remedia o gravă afecţiune a inimii: defect septal atrial. Practic, inima i-a fost secţionată în două pentru ca gaura dintre valve să fie acoperită cu un material plastic flexibil şi rezistent (goretex, acela din care se confecţionează banalele geci impermeabile).

O parte din venele de la mâini au fost luate de la locul lor şi au înlocuit câteva din interiorul cutiei toracice, iar peticul de plastic a rămas şi astăzi acolo, în interiorul organului vital. Aşa "funcţionează" Laura Riteş. "Există doi bărbaţi în viaţa mea care mi-au ţinut inima în mână. Primul a fost doctorul Şerban Brădişteanu, care mi-a ţinut-o la propriu, când m-a operat, la Tg. Mureş. Al doilea este Ionuţ, care face asta în fiecare zi, la figurat", spune ea.

S-au cunoscut acum 10 ani, la campionatul naţional de paraşutism, la Craiova. El, student la ANEFS, era concurent. Ea, spectatoare, care nu ştia nimic despre zbor, a fost adusă acolo de o prietenă, pilot pe avioanele lor. "Vino să vezi ceva spectaculos: avioane, salturi cu paraşuta. Sigur are să-ţi placă". Când el, la aterizare, paraşutistul Ionuţ Riteş, a scos din combinezonul de zbor un trandafir şi i l-a întins, s-a întâmplat acel declic care i-a schimbat existenţa: "Gestul ăsta mi s-a părut cel mai frumos, cel mai romantic din viaţa mea. Nicio femeie nu cred că ar fi rezistat". Aşa s-au cunoscut.

Peste şase luni, pe 30 decembrie 1997, s-au căsătorit la Bucureşti, unde Laura era studentă la ASE. S-au dus la Starea Civilă singuri, fără familie şi prieteni, iar ofiţerul i-a întrebat când au depus actele. "Care acte?", au ridicat din umeri. "Îmi place rău de voi, căsătoriile astea rezistă cel mai mult", şi-a dat cu părerea expertul în uniuni maritale. Care i-a trimis repede să-şi facă analizele medicale şi să revină în vreo două ore - că mai are o nuntă şi pe urmă îi "rezolvă" şi pe ei. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Cu porumbul în combinezonul de zbor

Scena cu trandafirul s-a mai repetat în noaptea dintre milenii, când trecerea din 1999 şi anul 2000 l-a prins pe Ionuţ în zbor, la Revelionul Romexpo. Paraşutistul a mai scos din combinezon, la aterizare, ca surpriză pentru proaspăta lui soţie, nu doar flori, ci şi porumb fiert, pateuri cu foietaj, batoane cu mac şi sărăţele cu brânză. "Eram pe plaja de la Mamaia, în 1998.

Eu aveam un prosop foarte mare, albastru, pe care el îl repera din avion când se pregătea să sară. Şi ateriza cu paraşuta direct pe el, niciodată nu-l rata. Devenise un obicei care pe mine mă amuza - mai ales când scotea porumbul fiert, cumpărat în drum spre aerodrom - iar pe copiii de pe plajă îi atrăgea ca un magnet. Uite locul unde aterizează paraşutiştii, arătau cu degetul, pe plajă", îşi aminteşte Laura. Decizia ei de a zbura nu a fost influenţată de el decât indirect, prin faptul că a asistat la sute de salturi ale lui şi ale colegilor lui. Şi a vrut să încerce şi ea, după ce, din punct de vedere medical, doctorii i-au dat OK-ul.

Laura ştia din copilărie că, din cauza afecţiunii inimii, n-o să aibă copii. Când a aflat că este însărcinată, toţi medicii i-au spus acelaşi lucru: să facă avort. Doctorul Marius Craina, de la Maternitatea Bega din Timişoara, o somitate în oraşul natal al soţului ei, a fost singurul care şi-a asumat riscul sarcinii. "Laura, dacă eu pierd copilul ăsta, sunt un prost!

O să renunţ la a mai profesa dacă se va întâmpla asta". Aşa vorbea doctorul Craina, ca şi cum sarcina era a lui. "Bucură-te, nu-ţi fă griji, asta este datoria mea", îi spunea la vizitele medicale zilnice. Doctorul a ales ziua în care i-a făcut operaţia cezariană - 20 mai. Şi s-a dovedit că, dacă ar mai fi întârziat 24 de ore, copilul n-ar mai fi fost viu. S-a născut cianotic, cu un nod pe ombilic şi cu cordonul înfăşurat în jurul gâtului.

De ce nu aţi făcut cezariană o zi mai târziu, de Sfinţii Constantin şi Elena?, îi întrebau prietenii. "Pentru că nu ar mai fi existat", spuneau ei. Mihnea, băieţelul lor, are astăzi cinci ani şi jumătate. Naşul lui de botez este doctorul Marius Craina. "Mihnea este sufletul lui, între ei doi este o legătură extraordinară. A dorit acest copil, ca medic, tot atât de mult ca şi noi, părinţii lui", spune Ionuţ Riteş.

Mihnea are, la fel ca ei, spiritul sportiv în sânge. Imita tot ce făceau gimnaştii la televizor şi de un an este înscris la această disciplină la clubul Steaua. La un an şi opt luni, pe pârtia din Predeal, avea schiurile în picioare şi biberonul în mână. Iarna asta a parcurs pârtia mică de la Clăbucet cu spatele. Patinează şi merge pe role de la doi ani. Un kinder foarte cool, nu? Familia Riteş îşi petrece weekendurile la munte, fie vară, fie iarnă. Urcă pe munte, face drumeţii şi schiază aşa cum alţii respiră.

Ionuţ Riteş a început să sară cu paraşuta la vârsta de 15 ani. Pentru că era minor, avea nevoie de declaraţia notarială a părinţilor. Ani de zile a dus gunoiul în schimbul acelei aprobări scrise. "Am avut un unchi, fost pilot - Dumnezeu să-l ierte -, care mi-a trezit un vis, pur şi simplu. M-am legat de zbor ca de nimic altceva", explică el pasiunea pentru acest sport.

Are peste 2.100 de salturi la activ şi a trecut pe lângă moarte de vreo şase ori: de patru ori nu i s-a deschis paraşuta şi în alte două dăţi i s-a înfăşurat pe picioare, în jurul gâtului, gata să-l stranguleze, sau după mâini. Cu cât încerca să iasă din strânsoare, cu atât se încurca mai tare. "În momentul respectiv eşti extraordinar de lucid, nu simţi senzaţia de frică.

Absolut deloc. Acţionezi mecanic. Timpul în care acţionezi paraşuta de rezervă este foarte scurt şi în minte se declanşează mecanismul de apărare: dacă nu faci asta, mori! Organismul este programat pentru momente de acest fel. Doar dacă nu faci şoc neuropsihic… şi atunci se întâmplă catastrofa… Abia după aia, ajuns la sol, după ce revezi filmul, te gândeşti la ce se putea întâmpla", spune Ionuţ Riteş.

După un asemenea incident, de obicei, paraşutistul este imediat urcat în avion, pentru a nu dezvolta frica. "Şi atunci tratezi totul ca pe un accident nefericit, treci peste şoc, incidentul nu lasă urme", adaugă el. Căderea de la 3.000 de metri, la viteza de 200 km/oră, durează în jur de cinci minute. La acea viteză, simţi consistenţa aerului, parcă înoţi în el.

"Durează puţin, dar adrenalina se varsă în sânge din abundenţă, iar timpul se dilată. Simţi ca şi cum ai sări la nesfârşit. Ceva în creierul omului se întâmplă. Când treci de pragul fricii, rămâne numai senzaţia de plăcere", povesteşte Ionuţ Riteş. Toate acestea modifică viaţa de zi cu zi şi percepţia asupra existenţei: "În primul rând, eşti foarte aproape de moarte şi asta te face să simţi şi să vezi viaţa cu alţi ochi: te bucuri de un răsărit de soare, de familia ta, de lucrurile mărunte.

Toate încep să aibă însemnătate. În fiecare dimineaţă, înainte să sar, mă bărbieresc. Nu se ştie niciodată dacă mă întorc sau nu. Nu acesta este gândul - eu sar ca să simt că trăiesc, nu să mor. Dar dacă va fi vreodată, întâlnirea să mă găsescă măcar aranjat! Trăind mereu între viaţă şi moarte", mai spune Ionuţ Riteş, "îţi dai seama de calităţile pe care le ai, dar evaluate sincer. Chiar dacă în momentul lansării te simţi fluturând ca un steag pe cel mai înalt catarg - cum spunea Doru Davidovici, Dumnezeu să-l odihnească -, când ajungi jos realizezi cât de mic eşti. Şi atunci stai în banca ta şi te bucuri de tot ce-ţi oferă viaţa".