Doctore Jekyll, ce treabă ai matale cu secătura de Hyde?

Nu-i musai să aparţii de zodia Peştilor sau a Gemenilor, ca să simţi că-n tine sălăşluiesc două fiinţe diferite, deseori antagonice: una respirând aspiraţii înalte, puse în slujba

Nu-i musai să aparţii de zodia Peştilor sau a Gemenilor, ca să simţi că-n tine sălăşluiesc două fiinţe diferite, deseori antagonice: una respirând aspiraţii înalte, puse în slujba umanismului celui mai pur; cealaltă, dimpotrivă, urând tot ce-i frumos şi fiind oricând dispusă să plaseze o bombă distrugătoare la temelia edificiului nostru planetar.

Ce s-ar întâmpla oare dacă aceste două entităţi din interiorul nostru ar deveni persoane diferite şi şi-ar urma separat destinele, fiecare în propriul ei înveliş de carne şi oase? Este exact ceea ce reuşeşte dr. Jekyll, personajul lui Robert-Louis Stevenson, într-o carte ce-ţi răsfaţă neuronii într-un chip greu de egalat.

I-am reîntâlnit pe siamezii Jekyll şi Hyde în volumul, numărând 109 pagini, apărut la editura "Dacia", în 1974. Traducerea îi aparţine Fridei Papadache, cu o remarcabilă prefaţă de Ion Hobana.

Puţinii prieteni ai eminentului dr. Jekyll îi respectă acestuia ciudăţenia de a-şi redacta testamentul în favoarea unui enigmatic Hyde, dar sunt realmente cuprinşi de groază, când dau ochii cu acest ins demonic. E greu de imaginat persoană mai respingătoare, mai detestabilă, mai greu digerabilă vizual ca Hyde. "N-am văzut în viaţa mea un om care să-mi inspire o asemenea repulsie", constată cineva; "omul ăsta mai că nu pare o fiinţă omenească! Are ceva de troglodit", adaugă altul. Sufletul lui Edward Hyde îi cântă necondiţionat în strună chipului său, fiind înclinat spre cele mai scabroase şi mai nemiloase fapte. Într-un cuvânt, acest Hyde e o canalie de ultimă speţă!

Poftim, pe cine şi-a găsit admirabilul om de ştiinţă dr. Jekyll să-l desemneze ca moştenitor pentru averea sa, cifrată la un sfert de milion de lire sterline! Suspiciunile prietenilor nu-şi găsesc tihna, fiindcă cine pune rămăşag că tânărul Hyde, pentru a-şi încasa moştenirea, nu-l va mătrăşi din lumea asta pe binefăcătorul său? Doar s-au mai văzut cazuri, şi nu puţine.

Utterson, avocatul şi apropiatul lui Jekyll, încearcă să-l trezească, dar fără spor; căci onorabilul doctor ignoră orice avertisment: "Aceasta-i o chestiune particulară şi te implor s-o laşi să doarmă." Pe scurt, Jekyll vrea să înhumeze orice discuţie pe această temă, oferind un nutreţ hrănitor pentru cele mai triste supoziţii. Ei, fir-ar ea de treabă, te pomeneşti că acest enigmatic Hyde o fi vreun băstărduţ, conceput cu vreo târfuliţă, prin tinereţea, desigur nebunatică, a lui Jekyll!

"Da, asta trebuie să fie, stafia vreunui păcat vechi, cancerul vreunei ruşini ascunse..." Mai cu seamă că, aşa cum constată un specalist în grafologie, scrisul doctorului este identic aproape cu al ciudatului său moştenitor, singura diferenţă stând doar în "aplecarea literelor". Ah, viaţă, încărcate îţi mai sunt notele de plată, când le trimiţi cu seninătate peste veacuri!

Dar gluma se îngroaşă, când junele Hyde este recunoscut drept autorul unei crime stradale, "săvârşite cu o singulară ferocitate". Ca să-şi suprime victima, un onorabil gentleman din protipendada londoneză, ucigaşul nu se foloseşte de pistol, de stilet sau de o altă armă rafinată; ci întrebuinţează un baston, pe care-l rupe de spinarea bietului om. Până şi poliţiştii sosiţi la locul faptei sunt zguduiţi de oribilitatea faptei.

Ei, acum să te auzim, doctore Jekyll, dacă mai ai ceva de spus în apărarea protejatului matale! Dar Jekyll e o fiinţă raţională: îşi asumă eroarea de apreciere a lui Hyde, şi-i promite solemn prietenului Utterson că nu va mai avea de-a face cu-aşa o spurcăciune criminală; "ţine minte ce-ţi spun, nu se va mai auzi niciodată de el". Mă rog, aşa să fie! Urmarea e că pe Hyde parcă îl înghite pământul, în timp ce dr. Jekyll reînvie, luminozitatea lui socială fiind mai plăcută minţii ca niciodată.

Dar nici minunea asta nu ţine mult. Dintr-o bună zi, mai bine zis dintr-o foarte rea zi, dr. Jekyll nu mai primeşte pe nimeni, anunţându-şi cunoscuţii că a decis să trăiască aidoma unui sihastru, închis în camera sa de lucru. Orice tentativă a prietenilor de a-l vizita se izbeşte de refuzul său ferm. Nu, zice el, nu mai vreau să văd pe nimeni, am hotărât să mă dedic exclusiv ştiinţei etc. Nici măcar servitorii n-or să mai dea ochii cu mine.

Ciudat, foarte ciudat! Însă, când majordomul savantului începe să nu-i mai recunoască acestuia vocea, un sumbru scenariu capătă credibilitate: să ştii că Hyde l-a căsăpit pe Jekyll ca să-i încaseze moştenirea, iar acum îi scotoceşte camera, în speranţa că-i va găsi cheia de la cutia cu valori sau mai ştiu eu ce altceva. Şi nu numai vocea e diferită, ci şi statura, zărită fugitiv de servitori: dacă dr. Jekyll e un tip înalt şi solid, cel care-i ocupă acum camera este, dimpotrivă, o piticanie, "o arătare gheboşată".

Gata cu şaga! E momentul pentru chirurgie: înarmaţi cu un topor, majordomul şi avocatul Utterson se hotărăsc să spargă uşa. Sunt necesare cinci lovituri ca zăvorul să cedeze, iar ceea ce găsesc după prag le îndreptăţeşte sinistrele bănuieli, nutrite în ultimul timp: pe jos, zace Hyde otrăvit, îmbrăcat în hainele, mult prea mari pentru el, ale lui Jekyll. "Mirosul iute de sâmburi de migdale răspândit în odaie" indică cianura cu care Hyde şi-a cumpărat biletul pentru Iad, de groază să nu încapă în mâinile neîndurătoare ale lui Utterson. Dar unde o fi cadavrul victimei sale, dr. Jekyll? "Nicăieri nici o umbră de-a lui Henry Jekyll, viu sau mort."

Atâta concentraţie de mister pe metru pătrat face aerul irespirabil. Noroc de o scrisoare lăsată de dr. Jekyll, care elucidează lucrurile. Utterson o scoate nerăbdător din plic, simţind cum fiecare frază scrisă îi pârjoleşte puterea de înţelegere. Uluitor, realmente uluitor! Incredibil, realmente incredibil! Domnule avocat Utterson, dar ce scrie acolo, în ultima scrisoare expediată de Henry Jekyll?

Fiindcă a fost toată viaţa un om de ştiinţă respectat, dr. Jekyll se jena de natura sa duplicitară. În el, coexistau parcă două persoane contrare, pe lângă savantul de elită, găsindu-şi adăpost un alt ins, desfrânat şi ticălos. Ăsta-i adevărul: uneori, Jekyll recunoştea în sine o înclinaţie nepotrivită spre excese, care-l făcea să se ruşineze de el însuşi.

Fiind un vizionar, lui Jekyll a început să-i surâdă "gândul separării acestor două entităţi. Dacă fiecare dintre ele ar putea fi adăpostită în două identităţi separate; viaţa ar fi eliberată de tot ce-i insuportabil; cel rău ar putea să-şi urmeze drumul, eliberat de năzuinţele şi remuşcarea geamănului său mai drept, iar cel bun şi-ar putea urma statornic şi nestânjenit suişul, făcând tot binele în care-şi găseşte plăcerea, nemaifiind expus dezonoarei şi căinţei din pricina faptelor săvârşite de răul ce-i este străin."

Visul acesta de o rară cutezanţă a fost îndeplinit de dr. Jekyll, cu ajutorul unei mixturi farmaceutice, obţinute după o reţetă secretă. Dând pe gât amestecul medicamentos, de câte ori avea chef de destrăbălări şi de fapte ruşinoase, Jekyll se transforma efectiv în Hyde, întruchiparea răului celui mai imund de pe Pământ. Iar după ce-şi făcea de cap pe săturate, n-avea decât să-şi arunce pe gâtlej antidotul, şi impecabilul dr. Jekyll reapărea la patru ace, prin metamorfoza detestabilului Hyde.

Cele două făpturi, nemaisălăşluind în acelaşi înveliş trupesc, nu mai aveau nimic în comun, chiar dacă o doctorie o făcea pe una să se transforme în cealaltă. Din acest motiv, "Henry Jekyll rămânea adesea îngrozit de faptele lui Edward Hyde." Dar acest lucru nu-i afecta conştiinţa: ceea ce face Hyde trebuie trecut pentru totdeauna în contabilitatea lui Hyde, iar pe mine să mă mai lăsaţi în pace! - îşi spunea el, cu sufletul imponderabil ca un fulg. Cu câtă voluptate se săvârşea metamorfoza, cu câtă sete dr. Jekyll, ostenit de travaliul său ştiinţific, sorbea tinctura, pentru a se tăvăli niţel în mocirlă, sub înfăţişarea sadicului Hyde!

Dar, după crima oribilă comisă pe stradă de Hyde, Jekyll şi-a dat seama că jocul a ajuns prea departe şi e momentul să-i pună punct, o dată pentru totdeauna. Cu nesfârşită spaimă a constatat însă, într-o zi, că transformarea sa în Hyde nu mai avea nevoie de intermedierea poţiunii băute, ea săvârşindu-se natural, de la sine! Pe săracul doctor l-a apucat groaza: "Mi-am coborât privirea, hainele atârnau fără formă pe trupul meu scăzut, mâna ce mi se odihnea pe genunchi era vânoasă şi plină de păr. Încă o dată devenisem Edward Hyde."

Din păcate, Jekyll nu mai putea ţopăi ca înainte, după cum avea chef, de la o încarnare la alta. Hyde se transforma tot mai anevoie şi pentru tot mai puţin timp în dr. Jekyll, până într-o zi când leacul nu a avut mai mult efect ca apa chioară. În ciuda tuturor străduinţelor, Hyde nu s-a mai putut preface înapoi în Jekyll. Când Utterson şi majordomul s-au pus pe spart uşa, s-a decis şi Hyde să se otrăvească. Răul a triumfat încă o dată, cum e regula pe Pământ.

Îmi pare rău că n-am şi eu acces liber la poţiunea secretă a doctorului Jekyll, poţiune care poate încarna latura ascunsă şi ruşinoasă a persoanelor stimabile. Grozav m-aş mai distra, strecurând-o pe neve în băutura unor cetăţeni dintre cei mai respectabili ai societăţii noastre!