Doctor Jivago prescrie somnifere

Romanul "Doctor Jivago", refuzat ferm de blocul editurilor sovietice şi considerat o "calomnie la adresa poporului şi partidului comunist", a fost publicat pentru întâia oară în Italia, în

Romanul "Doctor Jivago", refuzat ferm de blocul editurilor sovietice şi considerat o "calomnie la adresa poporului şi partidului comunist", a fost publicat pentru întâia oară în Italia, în 1957, alegându-se un an mai târziu cu premiul "Nobel".

Are dreptate Mircea Cărtărescu, vârful nostru de atac, atunci când îşi iese din pepeni fiindcă îl sar ăştia sistematic de la "Nobel". Pentru că, dacă Boris Pasternak a căpătat principalii lauri mondiali literari pentru o asemenea carte, atunci şi Cărtărescu al nostru îi merită.

Am citit pentru a doua şi ultima oară în viaţă cartea lui Pasternak, apărută în 2000 la "Polirom", cu o traducere, o prefaţă şi un tabel cronologic de Emil Iordache. Să mă plătească cineva în aur şi n-aş mai citi vreodată vreuna din cele 610 pagini ale volumului.

Când poeţii se apucă de scris romane, reiese de obicei o asemenea lălăitură. Doar amatorii de peisaje se pot declara satisfăcuţi pe timpul lecturii. Dacă au chef, ei pot cu uşurinţă decupa fragmente din carte, pentru a le lipi ulterior pe pereţii casei, în loc de fototapet. "Zăpada sugea cu lăcomie dulceaţa de ananas pe care astrul o cernea deasupra ei." Un pasaj numai bun ca fototapet.

E începutul secolului douăzeci, iar gloanţele fluieră prin Moscova. O franţuzoaică rusificată rămâne văduvă, pe deasupra şi cu o fiică agăţată de fuste. Singurul ei sprijin este avocatul Komarovski, prieten de-al răposatului soţ. Acesta, cum bine îi şade unui supravieţuitor, se culcă atât cu mama, cât şi cu fiica, Lara, adolescentă care bineînţeles că pică de frumoasă ce-i. Într-un alt colţ al Moscovei, un alt orfan creşte odată cu ţara. Îl cheamă Iuri Jivago, e fiul unui industriaş siberian sinucis, n-are nici mamă, şi-i plin de talente, din care cel literar nu lipseşte, ba am putea spune că prisoseşte.

Puţin după pagina 100, Lara termină facultatea de istorie, se ia cu Paşa Antipov, un fiu de revoluţionar, şi pleacă "together" din Moscova. Iar Jivago, cu diploma de medic în buzunar, îşi pune şi el şaiba pe deget, optând pentru o prietenă din copilărie, "fiica unui fabricant şi moşier". În ambele cupluri, câte un copil începe să scâncească în covată, dar războiul mondial vine şi le paradeşte armonia familială.

De-aici, imaginaţia lui Pasternak începe să-şi arate limitele. Soţul Larei se înrolează şi pleacă pe front, iar Lara îl urmează după un timp, în calitate de soră medicală, ca să vadă dacă-i mort ori ba. Nu-şi găseşte soţul, dar îl întâlneşte în schimb pe Jivago, mobilizat şi el. Între cei doi se stabileşte o simpatie reciproc avantajoasă.

După trei ani de front, Jivago revine acasă, dar măicuţa Moscova e din ce în ce mai bulversată de toanele incipiente ale revoluţiei. Era romantic să admiri zorii bolşevismului, salutat din toată inima de Jivago: "Ce chirurgie nemaipomenită! Să pui mâna pe bisturiu şi să tai artistic bubele vechi şi puturoase!" Curând, dureros de curând, are ocazia să constate că realitatea e ceva mai complexă. Apar, ameninţătoare, foamea şi frigul, spre entuziasmul speculanţilor, iar talentatul slujitor al medicinei e silit să-şi vândă lucrurile de prin casă, pentru a-şi duce zilele. "Pentru o lungă perioadă de timp, hrana majorităţii a constituit-o fiertura de mei decorticat şi ciorba din capete de scrumbie."

Domnii dispar, lăsând loc tovarăşilor. Pentru a supravieţui, familia Jivago pleacă din Moscova în Urali, taman în oraşul de reşedinţă al Larei, al cărei soţ ajunsese între timp şeful trupelor de bolşevici. El însă, dintr-un exces de modestie, îşi semna faptele de vitejie cu pseudonim. Pe drum, lumea o recunoaşte pe nevasta lui Jivago, ea semănând perfect cu bunicul ei, industriaşul Krueger, iar noi avem încă un semn ale infantilismului lui Pasternak. Cum oare, în imensitatea Rusiei, poţi întâlni undeva o codană de 20 de ani şi să-i spui, hodoronc-tronc, stai aşa, duduie, matale eşti nepoata lui ăla, că prea semeni cu el? Cum?

În ton cu dualismul pe care ţi-l pretindea noua orânduire, Jivago îşi găseşte refugiu extramarital în Lara, fiind chinuit de veşnica dilemă: ori nevasta, ori amanta... Dilemă din care-l scot partizanii, care-l iau la oaste cu arcanul: "A fost ucis felcerul din detaşamentul nostru. Te mobilizăm forţat, fiind cadru medical."

Cu ocazia şederii printre partizani, viziunea romantică a lui Iuri Jivago despre revoluţie este metodic jumulită de pene. Sanitarii fabrică pe şest rachiu pentru a-l vinde, partizanii îi urăsc "sălbatec, neomeneşte pe intelectuali, domni şi ofiţeri" iar şeful lor trage din cocaină, pentru a-şi nutri corespunzător sentimentul revoluţionar. Abia după 18 luni de groază, reuşeşte Jivago să dezerteze, reîntorcându-se în zdrenţe acasă. Acasă, adică la Lara, fiindcă familia i se cărăbănise la Moscova, iar de-acolo, cu trenul personal, pe drumul Parisului. E o iarnă tipic rusească, iar situaţia lui Jivago se înalbăstreşte, el intrând pe lista de priorităţi prin împuşcare a bolşevicilor.

Pe deasupra, în oraş se semnalează cazuri înfricoşătoare de canibalism. Dar şi după aia se vor semnala, decenii în şir, cazuri de canibalism, deşi sub o formă mai rafinată, fiindcă la urma urmei ce altceva înseamnă comunismul decât un canibalism la scară mondială.

Jivago se ascunde cu Lara între nămeţi, într-o casă părăsită, undeva pe-un câmp pustiu în afara oraşului, ca două persoane singure şi înfricoşate, care se apără cum pot de văduvie. Lara află pe pielea ei că revoluţia se hrăneşte cu sânge, însuşi socrul ei, bătrân ilegalist căruia lupta de clasă îi atacase creierul, având plăcerea de a o posta pe lista neagră a bolşevicilor. Iar Jivago găseşte mediul propice pentru a-şi relua vechiul obicei al scrisului, doar chemarea irezistibilă a peniţei ocrotindu-l de spaimele noului său stil de viaţă.

Dintre nămeţi, apare într-o zi bătrânul ticălos Komarovski, în caz că l-aţi uitat, care le îngaimă o poveste - de altfel credibilă - cu arestări iminente, oferindu-se să-i ia sub oblăduirea sa pe amândoi, adică pe Jivago şi pe Lara, şi să-i ajute să fugă în lume. Doar Lara pleacă împreună cu fostul ei corupător, doctorul rămânând în casa dintre nămeţi, prilej de a primi curând o vizită neaşteptată din partea unui alt fugar: soţul Larei, fostul şef al partizanilor, căzut şi el în dizgraţia noului regim, pe care l-a slujit. Ce paradox, fiul să fie hăituit, iar tatăl său să se numere printre membrii tribunalului din oraş!

Între Jivago şi Paşa Antipov are loc o discuţie ca de la soţ la amant. O discuţie de întinderea stepei, o discuţie purtată într-un limbaj preţios şi neverosimil, unde idealurile revoluţionare sunt prezentate ca reieşind din ura neastâmpărată de clasă: "Şi mai era impertinenţa batjocoritoare, nepedepsită a desfrâului la care se dedau feciorii de bani gata, studenţii - fii de comercianţi şi băcani. Cu glume sau cu izbucniri de iritare dispreţuitoare, se descotoroseau de lacrimile sau plângerile celor jefuiţi, insultaţi, de fetele seduse şi părăsite." A doua zi dimineaţă, soţul Larei se împuşcă, iar noi ne bucurăm nespus, fiindcă amarnic ne-a mai plictisit cu frustrările sale de revoluţionar ratat şi de soţ încornorat.

Într-o stare pronunţată de "deprimare şi declin", Jivago revine în Moscova. "Doctorul umbla pe la felurite instanţe. Încerca să obţină două lucruri. Solicita reabilitarea politică a familiei sale şi permisiunea ca ai lui să se întoarcă în ţară şi, concomitent, cerea să i se elibereze un paşaport şi o viză, pentru ca el însuşi să plece la Paris, după soţie şi copii." Fiindcă, uitasem să vă spun, cât timp le-a ţinut partizanilor companie medicală, soţia lui Jivago îşi pusese încă o dată în valoare veleităţile reproductive, la naştere fiind asistată de... Lara.

Cât timp îşi duce zilele, Jivago se cuplează cu fiica fostului său portar din vremurile bune, căreia îi trânteşte doi copii. Exact la pagina 532 i se face milă de noi şi moare, după o criză de inimă în tramvai. Iar Lara se trezeşte la căpătâiul lui, fiindcă, sosită la Moscova, a vrut să viziteze fosta cămăruţă în care locuise cândva răposatul ei soţ, Paşa Antipov. Iar cămăruţa, tocmai aia, fusese închiriată acum de Jivago. Of, cu ce-am greşit de-am fost pedepsit să citesc cartea asta?

Dacă în farmacii s-ar vinde şi cărţi, "Doctor Jivago" ar sta pe raftul cu somnifere. Oricum, recitind-o, m-am lecuit pe viaţă de insomniile care mă bântuiau uneori. De fapt, ajunge doar să mă gândesc la ea şi-ncep să casc. Are dreptate Cărtărescu, atunci când îşi iese din pepeni. Dacă Pasternak a luat Nobelul, ar trebui să-l capete şi el.