Dictatorii fotbalului

preşedinţilor-proprietari. Deşi echipele lor păstrează toate structurile formale, tipice unui club, aceştia sunt adevăraţii conducători ai echipei. În mare măsură stăpâni ai propriilor

preşedinţilor-proprietari. Deşi echipele lor păstrează toate structurile formale, tipice unui club, aceştia sunt adevăraţii conducători ai echipei. În mare măsură stăpâni ai propriilor jucători, preşedinţii-proprietari metode pe care gardienii corectitudinii politice le-ar califica drept autoritare. Aceştia decid cine, când, unde şi pe ce bani părăseşte echipa sau intră în primul 11. Totul este subordonat eficienţei, regulile fiind respectate doar în măsura în care servesc scopului final. Cui îi pasă, dacă metoda dă rezultate? Avantajele mâinii de fier într-o situaţie de criză sunt evidente. Consensul, dincolo de faptul că este greu de obţinut, este o procedură cronofagă care dă rezultate într-un timp mult mai îndelungat sau nu dă deloc dacă hotărârea a fost proastă. Nu este nevoie decât să privim spre ştefan cel Mare, acolo unde, în lipsa unui lider, clubul se află într-o continuă împărţire a sferelor de influenţă. La scară mică, Dinamo este o replică fidelă a Coaliţiei de la guvernare, aici lipsa unei culturi a parteneriatului şi dorinţa acerbă de a parveni îi fac pe acţionari să nu respecte aproape nicio înţelegere. Dilemele încep să apară atunci când se încearcă transferarea modelului autoritar în politică sau când aceştia se folosesc de echipă pentru a căpăta imunitate în faţa legii. Mai întâi, îmbătaţi de efuziunea mulţimii, proprietarii încearcă să capitalizeze succesul propriilor echipe, pretinzându-se deţinătorii reţetelor-minune de uz general. Invizibil ca vicepremier, eforturile executive ale lui George Copos sunt dedicate, aproape în exclusivitate, scoaterii fotbalului de sub autoritatea Fiscului. În viziunea sa, Bodu este cel mai mare pericol la adresa echipei şi totodată explicaţia pentru neconcordanţa între promisiunile şi realităţile financiare ale patronului. Spumosul proprietar al Stelei, Becali, se visează preşedinte la fiecare calificare, tentat fiind să creadă că, pe măsură ce echipa se apropie de finală, îi cresc şi procentele electorale. Din păcate pentru aceştia şi din fericire pentru noi, guvernarea este ceva mai complexă decât Cupa UEFA. Spre deosebire de fotbal, unde îţi poţi privi adversarul în faţă, în exerciţiul politic, adversarii sunt ceva mai subtili şi mult mai greu de contracarat. Inflaţia, creşterea economică sau integrarea sunt probleme care reclamă participarea mai multor actori. Liderul singur nu este de ajuns, oricât de bine şi de în forţă ar juca. Finanţarea dezvoltării României, oricât de mulţi bani ai avea, nu o poţi face pe fundaţie, fără să plăteşti dările statului. Decât să-şi risipească banii şi energiile în demersuri politice îndoielnice, "dictatorii fotbalului" ar putea continua ceea ce au început la echipele lor de club, până la victoria finală.