Desculţ în biroul lui Sharon

Poate e mai puţin ştiut, dar şi gazetarii au parte de întâmplări insolite ori ghinioane profesionale: li se poate bloca reportofonul în timpul unui interviu cu o personalitate care se

Poate e mai puţin ştiut, dar şi gazetarii au parte de întâmplări insolite ori ghinioane profesionale: li se poate bloca reportofonul în timpul unui interviu cu o personalitate care se întâlneşte rar cu presa; fotoreporterilor li se rupe ori li se voalează filmul unei întâlniri politice unice; casetele video de la un eveniment excepţional se pot rătăci ori distruge. Dar să ajungi desculţ în biroul unui premier, şi încă al unuia dintre cei mai puternici de pe glob, trebuie să recunoaştem că e un fapt rarisim, dacă nu absolut inedit. Să mergem mai bine pe firul evenimentelor...
Un turneu cu peripeţii
Finele lunii aprilie 2002. România a lansat o iniţiativă diplomatică, ce viza câteva dintre cele mai importante state din Orientul Mijlociu: Egiptul, Iordania, Israelul şi teritoriile autonome palestiniene. Delegaţia condusă de Mircea Geoană, ministrul de externe de atunci, s-a deplasat cu un avion special, în care au fost invitaţi şi ziariştii. La Cairo şi Amman n-au fost lucruri deosebite, dacă exceptăm faptul că, în etapa egipteană, după obiceiul locului, de a-şi pune oaspetele în faţa faptului împlinit, am fost cazaţi de gazde într-un hotel ale cărui preţuri depăşeau de două-trei ori diurna pentru tot turneul. În schimb, la Amman, solicitudinea ambasadorului român de atunci, Vasile Sofineti, provenit din presă, a fost una de excepţie, aşa încât totul a mers strună. Din capitala iordaniană, nu apuci să-ţi pui centurile la decolarea avionului, că trebuie să le recuplezi pentru aterizarea la Tel Aviv. Duminică, 28 aprilie, după prânz. Imediat după sosire, Mircea Geoană are convorbiri cu omologul israelian, Shimon Peres, liderul Partidului Muncii, care făcea parte din guvernul de coaliţie condus de Ariel Sharon. Conferinţa de presă comună a avut loc într-una din sălile hotelului, ea surprinzând prin interesul cu care ziariştii au privit această iniţiativă românească.
Luni, a doua zi, a fost încărcată. La Spitalul Hadassah, unde e internat azi Sharon, am vizitat mai întâi două românce aflate la muncă în Israel şi care fuseseră rănite într-un atentat sinucigaş. Apoi ne-am îndreptat spre sediul guvernului, unde Sharon urma să-l primească pe Geoană. Filtru antitero. De prisos să spun cât de minuţios este. Urmează trecerea prin poarta detectoare specială. Eram îmbrăcat sumar. Dar, în loc să port sandale, cum se cuvenea, aveam pantofi. Cum am trecut de detectoare, au început să ţiuie. În buzunare nu era nimic, curea nu aveam.
Pantoful - "bombă"
Am repetat gestul. La fel. Specialiştii m-au pus să trec întâi cu dreptul, apoi cu stângul. A reapărut ţiuitul. Nu înţelegeam nimic, iar controlorii erau şi mai încruntaţi. Începusem să rememorez când şi unde îmi lăsasem liberi pantofii, ştiut fiind că veneam din două ţări arabe în care mulţi nu iubesc Israelul. Îmi încolţeau în minte tot felul de scenarii catastrofale. Între timp, controlorii m-au pus să mă descalţ, pantoful stâng l-au plasat într-o cutie-buncăr şi mi-au spus că pot pleca. M-am uitat descumpănit la ei, nu m-au băgat în seamă, iar eu am plecat fâstâcit. Noroc că biroul lui Sharon era la parter şi n-am mers mult pe jos. Oricum, mi se părea că toţi se uită numai la mine. Când întrevederea s-a încheiat, am fost invitaţi înăuntru, să facem poze şi să filmăm. În program se spunea că nu se fac declaraţii, iar şefa sectorului presă al guvernului ne reamintise expres acest lucru. În biroul premierului, atmosfera era destinsă. S-au făcut fotografii şi totul părea să se termine. Sharon ne privea cu o mină luminoasă. A întrebat dacă mai dorim ceva. O declaraţie pentru presa română, am zis eu, desculţul din biroul său, care atât aşteptam. Parcă pregătit, el a spus mai multe fraze, bine punctate, încheind că ne vom revedea în toamnă, la Bucureşti. Cred că mai aştepta o întrebare. Cum ştiam că fusese căsătorit, pe rând, cu două surori care proveneau din Braşov, şi chiar vizitase acest oraş înainte de 1989, am vrut să-l întreb cum ar putea implica acest fapt emoţional viziunea sa asupra relaţiilor cu România. Am ezitat, apoi am renunţat. Azi îmi pare rău, ştiind cât de mult a iubit-o pe cea de-a doua soţie, Lily, cu care are doi fii şi pe care a însoţit-o în călătoria ei pe meleagurile natale... La ieşirea din birou s-a produs o mică aglomeraţie şi una dintre doamne m-a călcat pe picior. Aproape instantaneu a ţâşnit sânge. Am ajuns la filtrul antitero, mi-am luat pantofii şi m-am încălţat. Peste câteva luni aveam să aflu motivul ţiuiturilor buclucaşe: fabricantul introdusese o bucată de tablă, lungă de 6 cm şi lată de 1 cm, pentru a face legătura între tocul şi faţa pantofului...