Decont de 15 lei pentru viaţă

Dacă te-ai rătăcit pe munte, ai căzut într-o râpă sau te "îneci" în zăpadă, salvamontiştii reprezintă ultima speranţă. Trăim într-o lume în care nimic nu se mai face pe

Dacă te-ai rătăcit pe munte, ai căzut într-o râpă sau te "îneci" în zăpadă, salvamontiştii reprezintă ultima speranţă.

Trăim într-o lume în care nimic nu se mai face pe gratis. Dar acolo de unde priveşti oamenii de la înălţimea unui munte există alte legi. Mă refer la salvamontişti, cei care fac munca asta o viaţă întreagă, aproape pe gratis. Îşi pun sănătatea în pericol nu din obligaţie, ci pentru că au în sânge "microbul" solidarităţii. Iată destinul lui Doru Deaconescu, cel care, alături de alţi împătimiţi, a înfiinţat, cu mai bine de un sfert de secol în urmă, în judeţul Dâmboviţa, una dintre primele formaţiuni Salvamont din România.

Am avut noroc să ajung la salvamontişti într-o zi liniştită. Muntele tace. Nu e semnalat cine ştie ce accident. Aşa că oamenii muntelui stau pe la casele lor ori sunt la muncă. Omul normal din faţa ta se transformă total, în câteva clipe, când se dă alarma. Oriunde ar fi, salvamontiştii au la dispoziţie cel mult trei ore pentru a se echipa şi a se aduna în locul dinainte stabilit, de unde pornesc, pe drumul de piatră, până la cel pe care trebuie să-l scoată din ghearele morţii.

"Stăpâni" peste jumătate din Bucegi

Sunt acasă la şeful Salvamontului Dâmboviţa, Doru Deaconescu, în comuna Brăneşti. E profesor de educaţie fizică la şcoala din localitate. Vremea frumoasă ne ţine la umbra pomilor din curte. Înalt, vânos, mereu pus pe glume, omul începe să-mi povestească, aşa cum ne fusese înţelegerea, despre viaţa la altitudine. El a pus bazele uneia dintre primele trei echipe Salvamont din România, în urmă cu 26 de ani. "Avem în competenţă jumătatea de sud a Bucegilor, care înseamnă Şaua Dichiului, Piatra Arsă, Babele, Vârful Omu, Drumul Grănicerilor şi o parte din masivul Leaota", zice gazda.

Puţină istorie

Salvamontul există la noi în ţară, oficial, de prin 1963. Până atunci, erau doar asociaţii de turism care făceau munca asta benevol. "Eu şi cu regretatul Costi Avramescu am început, din 1981, să constituim echipa, după ce am fost în alte părţi şi am văzut cum se face treaba asta". Vă spun cum sunt azi criteriile de selecţie a viitorilor salvatori montani, pentru că regulile s-au schimbat faţă de ce era pe vremuri. Doi ani eşti doar aspirant, înveţi meserie de la cei cu experienţă, mergând cu ei pe munte, după care te duci la şcoli specializate. Faci cursuri de vară şi de iarnă, primeşti atestat şi numai după aceea intri în <> . În general, vorbim despre oameni care sunt născuţi şi locuiesc în apropierea munţilor, pe care îi şi patrulează. În plus, se cere caracter fără pată.

Voluntarii sunt baza

Echipa dâmboviţenilor e formată la ora actuală din 16 persoane, dintre care numai doi sunt remuneraţi pe carte de muncă, doctorul şi administratorul, în timp ce restul intră în categoria voluntarilor. Salariaţii câştigă vreo zece milioane de lei. Voluntarii primesc 15 lei pentru o acţiune de salvare, la care se adaugă diurna de 12 lei, bani de la Consiliul Judeţean, aceeaşi instituţie suportând şi cheltuielile legate de întreţinerea refugiului Peştera, noul sediu al salvamontiştilor locali, plus echipamentele şi transportul. Remuneraţia montaniarzilor e cam aceeaşi în toată ţara. După ce a salvat un om şi l-a dus la spital, munţomanului trebuie să-i fie ştampilată foaia de drum la unitatea sanitară, ca să-şi ia banii de diurnă. În statele dezvoltate se prevede că turistul care s-a accidentat pe munte din vina sa, pentru că nu s-a echipat corespunzător ori a intrat pe trasee interzise, este obligat să achite integral acţiunea de salvare. "Lucrurile sunt mai complicate în România. După ce l-ai salvat pe turist, trebuie să-l dai în judecată. Numai tribunalul poate să-l oblige pe pârât să plătească. Cam 10% din turiştii de la noi sunt teribilişti, îşi pun viaţa în pericol". Salvamontiştii s-au învăţat deja cu felul de a fi al aventurierilor, pentru că numai "1% din cei pe care i-am ajutat ne adresează un cuvânt de mulţumire", aud de la Doru Deaconescu. Cel puţin 30 de acţiuni dificile de salvare au loc într-un an, ca să nu mai vorbim de cele 150 de operaţiuni de mai mică amploare. De-a lungul timpului, unii salvamontişti, dintre cei voluntari, şi-au pierdut locul de muncă pentru că şefii lor nu vedeau cu ochi buni plecarea salvatorilor în acţiunile de recuperare a rătăciţilor.

Sinucigaşii montani

Mulţi turişti îşi caută pur şi simplu moartea în Carpaţi. Unii sunt de-a dreptul sinucigaşi. Aflu poveşti despre tot felul de ciudaţi găsiţi fără suflare prin râpe ori la mare depărtare de traseele oficiale. În buzunarul defuncţilor s-au găsit bilete de adio. Alţii sunt salvaţi de la moarte într-un loc anume, dar după un timp aceleaşi persoane îşi încearcă norocul tot în zona respectivă, punând din nou pe jar echipele de intervenţie. "Aşa ceva s-a întâmplat în 1979, aproape de refugiul Peştera, când un tip s-a urcat cu o coardă de legat vaca pe o stâncă.
L-am salvat atunci, dar după doi ani s-a întors exact în acelaşi loc şi l-am salvat din nou".

Alte probleme sunt create de turişti şi ciobani, care se mai iau uneori la bătaie din cauza aburului bahic, salvamontiştii fiind chemaţi să-i despartă pe "rebeli". Plus cei care, neglijând total regulile montane, se avântă în necunoscut fără echipamentul corespunzător, unii chiar în haine şi încălţăminte de oraş. Ce ziceţi de femeile cu pantofi cu toc? Există şi asemenea "curajoase".

Hoţii de marcaje

Nu numai turiştii trebuie salvaţi, ci şi traseele montane. Tot băieţii buni marchează drumurile de pe verticala stâncilor sau repun pe vechiul amplasament stâlpii cu marcaje ori lanţurile de protecţie din zonele periculoase. Poate nu vă vine să credeţi, dar există şi "turişti" care fură până şi "accesorii" de acest fel. La care s-a adăugat efortul, adus la limita rezistenţei, pentru amenajarea refugiului Peştera.

Salvatorii şi-au pus în cârcă sacii cu ciment, cu lemne, cu apă, au cărat şi mobilă sau alte echipamente, ca să ridice în creierii munţilor clădirea de azi, cu patru dormitoare, cabinet medical şi sală de mese. Dar n-o să vezi un om al muntelui care se plânge de ceva, că nu e suficient remunerat sau efortul e prea mare. Mai degrabă plâng pietrele, decât salvamontiştii.

15 lei pentru o acţiune de salvare plus 12 lei diurna