Mihai Mihalcea: „Dansul m-a făcut un tip mai deschis şi mai sensibil“

Mihai Mihalcea semnează coregrafia spectacolului „My song, best shoes, the cake, first flight, my friends, the passport and the work I do…“, prezentat recent în Polonia. Mihai Mihalcea (40 de ani), director al  Centrului Naţional al Dansului din Bucureşti din 2006, nu se mulţumeşte să arate publicului spectacole călduţe doar de dragul unui onorariu. Caută tot timpul direcţii noi de abordare şi refuză să lucreze după tipa

Cum aţi ajuns la titlul spectacolului „My song, best shoes, the cake, first flight, my friends, the passport and the work I do“ (în traducere: „Cântecul meu, cei mai buni pantofi, prăjitura, primul zbor, prietenii mei, paşaportul şi munca pe care o fac“)?

Să pun titluri spectacolelor reprezintă deliciul suprem în procesul meu de lucru. Acest titlu este o simplă trecere în revistă a momentelor pe care le performează cei opt dansatori cu care am lucrat recent în Polonia: Sylvia, care cântă în timp ce traversează scena legată de picioare cu lanţuri groase la capătul cărora se află un iepuraş şi un ursuleţ de pluş, Agnieszka probând zeci de perechi de pantofi cu toc, dar alegând în cele din urmă să se sinucidă, Jarek, care ne aduce la fiecare spectacol prăjitură (făcută de mama sa) pe care o mâncăm pe scenă în timp ce bem vodcă, Anna, care ia lecţii de zbor şi vine cu parapanta la repetiţii şi tot aşa...

Cât durează spectacolul şi care este mesajul său?

Durata spectacolului variază în funcţie de cât timp alocă fiecare performer acţiunilor sale. Niciodată n-a ieşit însă mai scurt de o oră şi 15 minute. Am încetat de mult să creez spectacole în care totul este fixat şi impus de autor(itate), în care ideile creatorului trebuie ilustrate cumva de interpreţi, iar transferul cunoaşterii se face întotdeauna dinspre autor spre interpret. Modalitatea de lucru în sine conţine informaţii şi o declaraţie despre universul meu şi despre valorile la care ader.

Prima coproducţie româno-poloneză

Cum aţi ajuns să colaboraţi cu Teatrul Silezian al Dansului din Polonia?

Doamna Monica Voitovici, directorul adjunct al Institutului Cultural Român din Varşovia, mi-a scris că în discuţiile purtate cu Jacek Luminski, directorul artistic al Teatrului Silezian al Dansului, a apărut ideea invitării mele pentru a monta un spectacol care urma să fie prezentat, în premieră, în cadrul celei de a XVI-a ediţii a Festivalului Internaţional pe care îl organizează anual teatrul şi care să rămână ulterior în repertoriul acestuia. S-a realizat, astfel, prima coproducţie româno-poloneză în domeniul dansului contemporan, cheltuielile de producţie fiind suportate de cele două instituţii.

Când aţi ajuns în Polonia aveaţi deja conturată ideea acestui spectacol?

Pentru „My song, best shoes, the cake, first flight, my friends, the passport and the work I do“ nu m-am pregătit deloc până să ajung la Teatrul Silezian al Dansului (Silesian Dance Theatre), deorece urma să întâlnesc nişte oameni despre care nu ştiam mai nimic. Mi s-ar fi părut absurd să mă duc cu temele făcute de-acasă, gata pregătit să vărs în creierele dansatorilor prejudecăţile şi convingerile mele.

Am decis să pun pe primul plan întâlnirea cu ei şi să dau cea mai mare atenţie procesului, fără să iau asupra mea presiunea premierei care bătea la uşă peste nici trei săptămâni de muncă. Primul lucru care mi-a atras atenţia au fost obişnuinţele pe care dansatorii le poartă cu ei în sala de repetiţii, tabieturile şi acele puncte fixe care se repetau zilnic în comportamentul lor „profesional“.

Mă interesau însă oamenii din spatele acestora, aflaţi dincolo de carcasa corpurilor profesionalizate de dansatori. Spectacolul vorbeşte despre obişnuinţe şi despre aceşti oameni, despre vulnerabilităţile şi dorinţele lor, despre sensibilitatea lor, dar şi despre platitudinea şi banalitatea zilelor obişnuite, despre acele mici gesturi şi acţiuni care ne compun zilele şi vieţile.

Lucrul la „temperaturi“ mai puţin confortabile

Cum v-aţi înţeles cu dansatorii polonezi?

Am plecat speriat, îi văzusem doar pe un DVD. Am avut norocul să întâlnesc opt dansatori maturi, uşor plictisiţi de ceea ce dansau în mod curent. Procesul meu de lucru implică discuţii prelungite, dialoguri intense şi lucrul la „temperaturi“ mai puţin confortabile. Le-am spus că nu vreau să lucrez cu virtuţile lor profesionale, ci cu ei, că vreau să le destabilizez obişnuinţele şi i-am invitat să abordeze o formulă de lucru în care drumul se creează în timp ce este parcurs, nu este preexistent.

Au avut generozitatea de a se deschide şi de a mă primi în acel spaţiu personal din care pot fi extrase ingredientele unui proces artistic sincer. M-am dus la o întâlnire cu nişte necunoscuţi, dar am plecat îmbrăţişând opt oameni foarte dragi, de care sunt în acelaşi timp foarte mulţumit la nivel profesional.

Aţi realizat spectacole care au fost prezentate în Franţa, Germania, Italia, Austria, SUA, Portugalia, Polonia, Ungaria, Olanda sau Belgia. Cum au fost primite?

De-a lungul timpului, am pus în faţa oamenilor lucrări nespectaculoase, descărcate de arsenalul de efecte şi tehnici care manipulează emoţional, mai „ciudate“ prin formă şi conţinut, deci mai greu recognoscibile. Refuz să intru în zona „pleziristă“ şi nu mă simt obligat ca în schimbul onorariului să livrez lucrări călduţe, conforme cu zona de aşteptări a vreunui factor de decizie, a criticii sau a publicului.

Nu pentru că desconsider pe cineva, ci pentru că dacă lansez public un spectacol fac prin asta o invitaţie în universul meu pe care îl deschid, dar în care nu garantez nimănui că-şi va regăsi legitimate propriile convingeri şi opţiuni estetice. Ca urmare, mi-am asumat şi cronicile elogioase, dar şi răceala unei ierni în Siberia...

Pornind de la titlul spectacolului „My song, best shoes, the cake, first flight, my friends, the passport and the work I do“, vă întreb care este cântecul dvs. preferat?

N-am un cântec preferat, ci foarte multe piese care îmi plac. De pildă, spectacolul „Vii la spectacol şi primeşti un extraburger“ începe întotdeauna cu Dela Reese cântând „My heart belongs to daddy“, în timp ce publicul e întâmpinat la intrare de o inimă în care se află fotografia ministrului culturii aflat în funcţie la momentul în care se joacă spectacolul.

Recent, am pierdut-o dintre noi pe Eartha Kitt, cea care a creat nenumărate piese care m-au inspirat. Îmi plac însă genuri şi piese foarte diferite, nu sunt stabilizat într-un perimetru bine definit al sensibilităţii. Îmi plac contrastele.

Pe banii publici ai europenilor

Pe unde v-au purtat pantofii cei mai buni?

Nu prea am pantofi buni. Singura pereche de pantofi Hugo Boss zace sub pat nou-nouţă, de vreo doi ani... (zâmbeşte). Alţii sunt pantofii care mă poartă prin lume. De obicei, circul cu nişte saboţi fermecaţi, care zboară în general pe banii publici ai europenilor, mai puţin ai românilor, care abia învaţă să se gospodărească şi se educă cu greu să nu mai vadă în arta contemporană pericolul suprem de subminare a fiinţei naţionale. Mă bucur însă enorm că Institutul Cultural Român, printre extrem de puţinele instituţii care s-au schimbat radical în bine, funcţionează la modul cel mai profesionist.

M-a făcut să mă simt, ca artist român, asemenea artiştilor străini pe care îi invidiam altădată când observam cum îi acompaniază şi promovează institutele culturale din ţările lor (vezi Institutul Goethe, Institutul Francez şi altele...).

Şi pentru că pe timpul scandalului „poneiului roz“ s-a tot spus că există o clientelă a ICR care consumă bani publici nejustificat, o spun direct: n-am nicio cunoştinţă personală în zonă şi nu am contacte decât la nivel profesional. Este a treia colaborare cu ICR, care a preluat şi susţinut iniţiativele unor instituţii europene care mă invitaseră în diferite contexte şi, de fiecare dată, am fost uimit de felul riguros şi profesionist în care au decurs lucrurile.

Spectacolul „My song, best shoes, the cake, first flight, my friends, the passport, and the work I do…“ a rămas în repertoriul Teatrului Silezian al Dansului din Polonia

Care este prăjitura preferată?

Nu pot renunţa la niciuna dintre cele trei: Tiramisu, „Apfelstrudel mit Vanillesauce“ şi prăjitura de vişine făcută de unul dintre prietenii mei, Petre.

Zbor cu noroc

Primul zbor unde a fost?

Primul zbor a fost la Paris, fiind abia ieşit de pe băncile Liceului de Coregrafie. A fost cu noroc, de vreme ce am găsit pe jos 300 de franci din care am luat cadouri pentru toţi cei de-acasă. Am revenit de-atunci de foarte multe ori acolo, pentru rezidenţe şi spectacole.

Ce semnificaţie are cuvântul „prieten“ pentru dvs. şi câţi prieteni adevăraţi aveţi?

Prietenii sunt rari şi foarte preţioşi, iar relaţia cu ei trece prin tot felul de faze care te fac să regândeşti din mers sensul prieteniei. Anumite lucruri se stabilizează şi rămân permanent cu aceeaşi consistenţă. Altele se deşiră, se transformă şi capătă alte sensuri. Pe cât de reconfortant şi hrănitor poate să fie câteodată, pe atât de delicat şi dificil poate să fie alteori. Am prieteni foarte puţini, dar foarte buni. Altfel, relaţionez cu uşurinţă şi am legături foarte bune cu oamenii care mă înconjoară.

Câte ştampile aveţi pe paşaport şi care au fost destinaţiile?

Ce bine că nu mai avem ştampile! Franţa, Germania, Italia, Ungaria, Austria, SUA, Bulgaria, Ucraina, Portugalia, Polonia, Ungaria, Olanda, Belgia, Elveţia, Slovenia.

Ce satisfacţii vă aduce munca pe care o faceţi?

Dansul m-a făcut un tip mai deschis şi mai sensibil, mai atent la ceea ce se întâmplă în jurul meu, mai conştient de însemnătatea şi greutatea gesturilor şi acţiunilor pe care le facem în proximitate sau în societate. Cel mai tare mă bucură că prin dans pot explora zone ale intimităţii la care nu ştiu cum altfel aş avea acces. Deseori glumesc şi spun însă că dansul este sursa tuturor nefericirilor din viaţa mea. Uneori o spun serios, mai ales atunci când întâlnesc superficialitate şi igoranţă, suficienţă şi aroganţă, în felul în care este abordat sau receptat dansul.

Dansator şi coregraf

Mihai Mihalcea s-a născut la 8 septembrie 1969, în Bucureşti. Între 1995 - 1999 a urmat cursurile Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Coregrafie, specializare: doi ani creaţie coregrafică, doi ani pedagogia dansului. llÎntre 1990-1992 a fost balerin la Komische Oper Berlin, iar între 1992-1995, dansator-colaborator al Companiei Christian Trouillas, Paris.

În lunile iunie-iulie 1994 a fost bursier în cadrul Programului „Six Week School“, la Duke University, Durham, Carolina de Nord, SUA Între 1990-2004 a urmat stagii şi cursuri de dans cu renumiţi coregrafi de talie mondială: Christian Trouillas, Catherine Contour, Christine Bastin, Josef Nadj, Jeff Slayton, Ron Brown şi Raffael-Loppez Barrantes.

Din 2006 este directorul Centrului Naţional al Dansului. A semnat coregrafia multor spectacole bine primite de public: „My song, best shoes, the cake, first flight, my friends, the passport, and the work I do…“ (a avut premiera la 5 iulie 2009), „Peisaj cu habitus naţional – intervenţie pe fundal gri“, happening în spaţiul public, Piaţa Universităţii din Bucureşti, „Nespus“, spectacol cu zece invitaţi, (reprezentaţie unică), CNDB 2008.

Versiunea nouă a show-ului „Vii la spectacol şi primeşti un extra-burger!“ (premiera în 2001) a fost prezentată în Olanda, Polonia, Franţa, Austria, Portugalia. llPentru proiectele pe care le-a derulat în cadrul CNDB a fost nominalizat de Maison d’Europe et d’Orient – Paris pentru premiul „Paris-Europe 2006“. A iniţiat şi a coordonat proiectul de sensibilizare şi de atragere a tinerilor către sălile de spectacol, „Dansul la şcoală“.