Danny Huwé, comemorat mâine la Bucureşti. Poveştile celor trei ziarişti străini morţi la Revoluţia din 1989

Jurnalistul belgian Danny Huwé, ucis la 25 decembrie 1989, va fi comemorat mâine la Bucureşti. La evenimentul de aducere aminte, care va avea loc în Piaţa Danny Huwé (fosta Răzoare), cu începere de la ora 18.20, şi-a anunţat participarea ambasadorul Belgiei în România, Philippe Beke.

Danny Huwé avea 46 de ani în 1989 şi lucra la postul de televiziune belgian VTM (Vlaamse Televisie Maatschappij). El a fost fost ucis în timp ce filma cadre în zona fostei Pieţe Răzoare (actuala Piaţă Danny Huwé). Documentele din Dosarul Revoluţiei au arătat că Huwé a fost împuşcat la 25 decembrie 1989 de un lunetist din Comandamentul Trupelor de Grăniceri, fiind confundat cu un terorist. Petre Teacă era la vremea aceea comandantul trupelor de grăniceri. La trei zile de la moartea lui Huwé, Teacă a fost avansat de Ion Iliescu la gradul de general-maior, pentru realizările din timpul Revoluţiei.
Danny Huwé a fost împuşcat în cap şi a murit pe loc. Alături de el se mai aflau doi cameramani şi o tânără asistentă de sunet. Aceştia s-au refugiat în carul de reportaj şi au aşteptat acolo timp de câteva ore, până când au putut să iasă şi să scape nevătămaţi din canonadă.

Danny Huwé a fost împuşcat în cap de către militarii români

Cine a fost Danny Huwé?
Despre ziariştii străini care au transmis în direct Revoluţia Română, Sergiu Nicolaescu a declarat într-un interviu pentru „Adevărul" că „erau un pic agenţi". Cât de agent era Danny Huwé?
Louis van Dievel, unul dintre colegii lui Danny Huwé, a scris în 2009, la 20 de ani de la moartea jurnalistului în Revoluţia Română, un editorial emoţionant. Despre pasiunea lui Danny pentru maşinile vechi, despre nesfârşitele glume de redacţie, despre ţigările sudate şi sticlele de şampanie pe care le destupau după zile de muncă ce se încheiau dincolo miezul nopţii.
La finele anului 1989, redacţia televiziunii VTM s-a împrăştiat către răsăritul continentului pentru a acoperi în direct căderea comunismului. Louis van Dievel a mers la căderea zidului Berlinului, Danny Huwé - în România.


Televiziunea VTM anunţă, la 25 decembrie 1989, moartea lui Danny Huwé

Van Dievel îşi aminteşte: "Când m-am întors de la Berlin, Danny pleca în România. Simţea că a stat prea mult în redacţie, la editat ştiri, era editor coordonator. A vrut din nou pe teren. În Ajunul Crăciunului a trimis un reportaj de la graniţa româno-bulgară. Au fost ultimele imagini pe care le-am văzut cu Danny în viaţă. În ziua de Crăciun eram acasă. La ora 10.00 am fost anunţat la telefon că Danny a murit în Bucureşti. Am sărit în maşină şi am plecat spre redacţie. Toţi colegii mei care au auzit vestea au făcut la fel. Şi iată-ne acolo într-o mizerabilă deznădăjde. Neputincioşi".
Danny Huwé era căsătorit şi avea trei copii. A rămas până astăzi singurul ziarist belgian ucis într-o zonă de conflict. În memoria lui, Piaţa Răzoare a căpătat numele Piaţa Danny Huwé. Este acolo un mic monument acoperit cu plăci de faianţă.
Alţi doi ziarişti străini au murit în România în timpul Revoluţiei din decembrie 1989: Ian Henry Perry şi Jean-Louis Calderon

Perry, mort pe câmp, la Vişina
Ian Henry Perry era fotoreporter la ziarul britanic „Sunday Times". A fost cel mai tânăr jurnalist ucis la Revoluţie. Avea numai 24 de ani. A murit pe 28 decembrie 1989, când avionul în care se afla s-a prăbuşit aproape de comuna Vişina, judeţul Dâmboviţa. În avion se afla doar el şi echipajul. Cu o seară în urmă, Ian Perry sărbătorise alături de câţiva prieteni reuşitele profesionale din România. S-a speculat atunci că avionul în care se afla Ian, şi care trebuia să ajungă la Belgrad (Iugoslavia), a fost doborât intenţionat de o rachetă fiindcă tânărul fotoreporter s-ar fi lăudat că are imagini compromiţătoare pentru anumiţi emanaţi ai Revoluţiei.

Ce rămâne dintr-un ziarist călcat de tanc?
Cel mai cunoscut ziarist străin mort la Revoluţie rămâne, însă, francezul Jean-Louis Calderon. În decembrie 1989 avea 31 de ani, două fiice, şi o carieră de ziarist obişnuit cu riscurile. Colaborase cu mai multe posturi consacrate de televiziune (printre care „Europe 1" sau „La Cinq"). În noaptea de 22 decembrie 1989, Calderon se afla în Piaţa Palatului din Bucureşti. Prins într-un schimb de focuri, jurnalistul s-a adăpostit în spatele unui tanc. Tancul a fost brusc „atacat", dinspre Comitetul Central al Partidului Comunist, de un ARO, asupra căruia s-a tras intensiv. Se credea că e plin de „terorişti". Panicat de „atacul" maşinii ARO, tanchistul a trecut cu şenilele peste un grup de tineri, printre care şi Jean Louis Calderon. În memoria sa, o stradă mică din Bucureşti (fosta „Alexandru Sahia"), o stradă care duce înspre „Kilometrul zero al democraţiei" - Piaţa Universităţii - îi poartă numele. De asemenea, un liceu teoretic din Timişoara a fost botezat „Jean Louis Calderon".

Jean-Louis Calderon

Epilog
Fata cea mare a lui Calderon, Julie, a ales tot jurnalismul. Am întâlnit-o la Beijing, în timpul Jocurilor Olimpice de acum trei ani. Era, de 18 luni, corespondent în China al unui post de radio franţuzesc. A aflat de unde suntem, înregistrând cuvântul „România" cu un amestec bizar de curaj şi resemnare. Se temea, desigur, de Bucureşti, dar promitea şi că îşi va învinge frica. Îşi făcea planuri să vină, pentru prima dată, în oraşul unde tatăl ei a sfârşit tragic şi absurd: „Mi-e frică de ce sentimente ar putea trezi în mine această ţară care mi-a ucis tatăl". Era 2008, nu erau crize economice majore, Julie avea 25 de ani, era tânără şi entuziastă. Nu se gândea să părăsească definitiv nici China, nici jurnalismul. Pentru ea, revoluţia românilor, câtă a fost, totuşi trecuse.

Julie Calderon, fiica cea mare a ziaristului Jean-Louis Calderon

Niciun ziarist român nu şi-a pierdut viaţa în timpul evenimentelor de acum 21 de ani.

Cei răniţi. Cazul Daniszewski

La Revoluţie au fost şi cinci ziarişti răniţi, deloc uşor: Jacques Langevin (Franţa), Pasquale Modica (Italia), Zeljko Sajan (Iugoslavia), John Tagliabue (SUA) şi John Daniszewski (SUA). Ultimul era în 1989 ziarist la Associated Press. Americanul a fost împuşcat, la doar câţiva centimetri de inimă, în Timişoara, pe 23 decembrie, într-o poveste deja clasică despre groază şi sânge în goana după „terorişti". Daniszewski îşi aminteşte: „Am intrat într-o intersecţie şi, din cauza întunericului, am realizat doar în ultimul moment că nişte oameni ridicaseră acolo o baricadă, un fel de punct neoficial de control. Am reuşit să frânez în ultima clipă şi am văzut doar gurile de mitralieră cum se «aprind». Totul s-a petrecut într-o secundă, înainte să am timpul de a recţiona. Uneori, îmi amintesc totul în slow motion: maşina oprindu-se, armele, siluetele oamenilor din spatele baricadei, geamurile maşinii împrăştiindu-se peste tot în jur. Eram terifiat, iar astăzi sunt încă surprins că am supravieţuit". Au trecut, de atunci, douăzeci şi doi de ani. John Daniszewski, care a supravieţuit miraculos, n-a renunţat, între timp, nici la presă, nici la mustaţă, nici la cărarea pe dreapta, nici la cravatele subţiri.

John Daniszewski priveşte înapoi, către România, cu blândeţe