Dădea hrană trupelor, ca să ţină ţara în picioare

Cu părul alb şi ochii pierduţi în orbite, Nicolae Oşan îşi aduce şi acum aminte de perioada în care greutatea armei îi zdrobea umărul stâng.

Născut în 19 decembrie 1913, la Seini, judeţul Maramureş, al patrulea copil al familiei Oşan, Nicolae şi-a petrecut copilăria împreună cu cei cinci fraţi. Însă pentru trei dintre ei, viaţa şi-a curmat prea repede firul.

„Am mers noaptea să nu mă prindă ofiţerii”

La doar 24 de ani, rămas cel mai mare dintre fraţi, Nicolae a trebuit să înfrunte ororile războiului. „În anul 1937, la 20 februarie, am primit ordin de mobilizare la Regimentul 87 Infanterie. Timp de trei ani am fost mobilizat în stare de război şi nevoit să port asupra mea armamentul. Am fost şeful eşalonului de luptă, caporal al batalionului trei, compania 12 mitraliere”, spune pe nerăsuflate  Nicolae Oşan.
Două săptămâni a fost cantonat la biroul de mobilizări, unde a întreţinut ordine de chemare cu „dungă roşie”, cum numeşte veteranul banderola ce o purtau pe braţ. Cei trei ani de mobilizare i-a petrecut pe drumurile ţării, cu dorul de familie mereu în suflet. Singura dată când şi-a văzut fratele a fost într-o scurtă vizită la Păgaia, în judeţul Bihor.
„Era zi de sărbătoare şi comandantul mi-a dat voie să-mi vizitez fratele. Am mers noaptea ca să nu mă prindă ofiţerii cercetaşi, care îi controlau pe toţi, de frică să nu dezerteze nimeni. Am petrecut doar câteva ore cu acesta, după ce o noapte întreagă am gonit cu calul prin păduri, orientându-mă doar cu ajutorul busolei”.

Viaţa la peste 2.000 de grade

Sfârşitul anului 1939 la adus la Seini, aproape de cei dragi. Însă visul acesta de tânăr militar s-a curmat la scurt timp, când viaţa l-a îmbarcat pe un tren de un kilometru lungime, tras de patru locomotive, ce l-a purtat la Dej. În 1940 Ardealul a fost cedat ungurilor. „Au venit pe biciclete şi ne-au luat Ardealul. Dacă începeam atunci războiul, l-am fi câştigat, deoarece aveam arme cu care să-i distrugem”. Timp de cinci ani a fost angajat la o fabrică de armament din Braşov. Acolo se lucra la realizarea brandurilor si a proiectilelor. Aceşti cinci ani i-a petrecut în turnătorii, făcând cuptoarele în care se topea fonta.
Viaţa la peste 2.000 de grade le topea umerii cămăşilor şi uneori chiar şi sufletul. Hrana nu le ajungea nici măcar pentru a ameţi suferinţele trupurilor. O bucată de pâine neagră era tot ce încerca să le hrănească trupul.Deşi peste acea perioadă s-a aşternut  de mult praful, Nicolae Oşan îşi mai aduce aminte de ea, ca şi cum toate acestea s-ar fi întâmplat doar ieri.


Ce-i place

La cei 95 de ani, Nicolae Oşan adoră se se plimbe prin grădina casei sale şi să-şi umple nările cu mirosul pomilor înfloriţi, aducându-şi aminte de fericita perioadă a tinereţii alături de soţia sa, Ana şi de cei trei copii.

Ce nu-i place

Nu-i plac oamenii leneşi, care trag foloasele din munca altora. Detestă alcoolul şi toate băuturile care încarcă mintea, în special a tinerilor, care pun mai presus de toate distracţia. Se teme că această criză mondială va duce economia la nimicire.

Întrebări şi răspunsuri
Cum erau perioadele sărbătorilor în timpul războiului?
N.O.: Sărbătorile erau doar poveşti vesele din cărţile cu oameni fericiţi. Paştele din anul 1938 l-am petrecut la Viile Satu Mare, în mijlocul pieţei. Masa bogată de acasă a fost înlocuită de două ouă roşii, câteva felii de cozonac şi un pahar de vin.

Cum vi se pare viaţa acum?
N.O.: La cei 95 de ani ai mei viaţa pare că şi-a încetinit mersul. Singurătatea e apăsătoare şi singura alinare sunt nepoţii şi strănepoata mea. În ceea ce priveşte situaţia crizei financiare, mă afectează în măsura în care îmi fac griji pentru familia mea. Pentru mine, acestea reprezintă doar actualitatea în care îmi port paşii.