Cuvinte de duminică: Părinte fără copil

„Aveţi copii?” este întrebarea la care deseori prefer să răspund sec: „Nu, mulţumesc, mai bine nu!” Nu urăsc copiii, dimpotrivă, cred că ei sunt tot ce există mai frumos în lume şi pentru ei trebuie să ne autodepăşim în fiecare zi.

Îmi plac copiii. Am patru nepoţi pe care îi ador, de care mi-e dor în fiecare zi şi pentru care aş fi în stare să mă dau şi peste cap ca să le fac pe plac. Îi am cu mine, în inima mea, atunci când sunt departe de ei, când sufăr sau când mă bucur, când îmi amintesc de momentele lor amuzante.

Mă gândesc la ei şi atunci când simt că îmi lipseşte un copil al meu, cu care s-ar juca fericiţi. Dar asta e partea frumoasă a problemei, dominată de concepţia tradiţională a copilului care le schimbă viaţa părinţilor, făcându-i fericiţi şi împliniţi.

Îi cred pe toţi cei care îmi spun că un copil e o bucurie unică, ce nu se poate compara cu nimic altceva şi că această experienţă merită toate eforturile.

Ani la rând am meditat la ideea de a avea un copil şi m-am complăcut să trag de timp. Încă n-am depăşit temerea că un bebeluş îmi va da viaţa peste cap, iar eu n-aş reuşi să fiu lângă el, să-l cresc, să-l ajut, să-l înţeleg.

Îi admir pe cei care au avut curajul de a deveni părinţi, fiindcă mi se pare o întreprindere foarte complicată. În schimb, nu-i înţeleg pe cei care vor un copil cu orice preţ, fiindcă rudele, cunoştinţele sau vecinii au copii, la fel cum nu-i înţeleg nici pe cei care fac pasul ăsta şi apoi îşi dau pumni în cap, văicărindu-se.

E simplu să ai un copil, mai greu e să-l creşti bine. Cred că a avea copil e o misiune pe care trebuie să fii pregătit să ţi-o asumi. Şi nu poţi să tragi de timp la infinit.