Cuvinte de duminică: Oameni şi maşini
0Un vecin şi-a tunat maşina. O Dacie 1310 albă, cu „inserţii“ de rugină, căreia i-a adăugat praguri noi, cu „aspect“ sportiv, şi două „mânere“ nichelate, pe post de portbagaj suspendat.
În interior a optat pentru punerea în evidenţă a culorii tapiţeriei prin etalarea pe bord şi în spatele banchetei a unor mileuri roşii cu motive populare. Încărcătura artistică nu putea fi desăvârşită fără două casete audio, lăsate într-o dezordine studiată, peste mileul de pe bord. Câtă expresivitate!
N-am suficient spaţiu ca să vă povestesc câte duminici a petrecut omul ăsta lângă maşină, tot îngrijind-o şi dându-i târcoale. De când cu criza, Dacia tunată a înţepenit în parcare.
Uneori, l‑am surprins urcând la volan doar ca să o mute doi metri, să-i mai dezmorţească angrenajele anchilozate. Manevrele lui scurte nu pot trece neobservate, fiindcă motorul sleit rage dureros la fiecare talpă înfiptă în pedala de acceleraţie.
Mi-am dat seama că îşi venerează rabla la fel de mult ca un stăpân care îşi închipuie că într-o bună zi mârţoaga lui va înfuleca o tavă plină cu jăratic. E nebun după maşina lui. E maniac.
Nu mă întreb de ce îşi modifică unii maşinile, fiindcă ar fi ca şi cum m-aş mira că oamenii au pasiuni, hobby-uri, aspiraţii. Unii vor doar să fie diferiţi, alţii au tuningul în sânge: şi-ar personaliza şi cartea de identitate!
Dar când vezi pe o Dacie prăpădită o siglă cu patru cerculeţe şi mai multe luminiţe colorate decât într-un brad de Crăciun, te gândeşti amuzat la timpul pierdut de stăpânii lor spoind nişte rable. Mă întreb doar dacă au aceeaşi răbdare şi cu oamenii de lângă ei.
Se încarcă comentariile...
