Cum s-a spurcat Ceauşescu cu viaţa de oraş din grota puturoasă a cizmăriei

Micul Ceauşescu ucenicea pe Calea Victoriei în „micul Paris“. Dar locuia pe potriva periferiei. Cine s-a spurcat însă atunci cu viaţa de la oraş nu s-a mai întors la ţară. În Bucureştiul interbelic, contrar părerilor de acum, cizmăria era o profesie onorată şi respectată.

În vara ori toamna lui 1929, copilul Nicolae Ceauşescu s-a mutat în Capitală. În gloata de ţărani şi precupeţi veniţi dinspre Piteşti, cursa luată în sat ori trenul unde urcase din gara Potcoava l-a adus pe Calea Griviţei. I-au pierit glasul şi inima puiului de ţăran nimerit în forfotul marii artere! Şi cum altfel să fi fost?  Dacă şi peste ani romancierul Eugen Barbu a redat copleşitoarea ei impresie asupra călătorului în Bucureşti într-o descriere de neuitat în „Groapa".

Citeşte şi:

Ceauşescu dinspre Griviţa, spre inima Capitalei

Petru Groza despre bucureştence şi „paraziţii de drept divin“

Cu „tot ce voiai şi nu voiai" l-a copleşit Capitala pe micul Ceauşescu. Simţurile violentate de feluritele alcătuiri ale Griviţei au suportat apoi şocul diferenţelor dintre Calea Victoriei, locul uceniciei sale, şi viaţa în casa cumnatului. Căci gospodăria cizmarului Rusescu şi a surorii sale Niculina n-avea cum fi altfel decât obişnuită celor din tagmă. Vreo două încăperi pe chirie dintr-o casă împărţită cu alţii pe potrivă. Visând să aibă, mai târziu, când vor mai prinde cheag, „căsuţa lor" în vreo mahala.

Meşterul cizmar Parusi în 1926, un model în meseria respectată atunci Foto: editura compania

Nu puţini ţărani  se stabileau la oraş cu gândul de-a face agricultură. Iar Capitala sporea în cercuri  concentrice de gospodării cu  grădini. Şi adolescenta Maria Tănase, viitoarea Edith Piaf a zisului „mic Paris", trăia pe-atunci cu părinţii într-o asemenea casă. Dar cine s-a spurcat cu viaţa oraşului, nu se mai întoarce la ţară, cugetă şi mahalagiii din „Groapa" lui Eugen Barbu. În Capitală, banii curg mai  uşor. Încă mai grabnic se scurg în trecătoare plăceri.

Viaţa la mahala

În înţelegerea şi descrierea vieţii căreia-i părea destinat şi Ceauşescu, de preţ sunt memoriile lui Gheorghe Parusi publicate sub titlul  „Bariera Vergului sau Viaţa unui băiat din Bucureşti" (Compania, 2009). Contrar părerilor de acum, în Bucureştiul interbelic cizmăria era onorată şi respectată profesie. Parusi a fost fiu de cizmar, proprietar de atelier în Colentina. Şi dorise, cu ardoare, în copilărie, să-i ia tatălui urma în meserie.  Meşterul-proprietar Parusi făcea o muncă elaborată: „crea modele, realiza tiparele, după care croia feţele de pantofi". Îi duceau lucrul la capăt zece „tălpuitori" şi o „maşinistă". Dar fiu de cizmar fiind, scrie memorialistul, n-avusese pantofi la sfârşitul clasei întâi primară. Meşterul nu putea, din cauza sărăciei, să-i încalţe pe toţi ai săi din familie - şapte la număr. 

Familia Parusi se muta toamna când proprietarii creşteau chiria. Astfel că fiecare copil s-a născut la altă adresă. S-au stabilit, într-un sfârşit, în Delea Veche. Pe străzile cu nume de plante şi munci de la ţară se-amestecau obiceiuri rurale cu deprinderi de orăşean.  Exceptând iarna,  femeile găteau prin „magaziile" încropite în curte.  Aduceau apă de la cişmea şi spălau, pe rând, rufele ca să aibă loc de uscat. Săreau peste porcul şi bradul de Crăciun din lipsă de bani şi se oblojeau între vecini cu descântece şi leacuri băbeşti.

Lămpile cu petrol şi lemnele repartizate pe „cotă" era sursele energetice ale casei. Şi inepuizabile resurse de scandal, bârfă, bătaie şi ceartă în mahala erau  crâşmele, bodegile şi bufetele ce se-nmulţeau de la o zi la alta. Căci, la sat şi oraş, acestea sunt „instituţiile" cele mai populare din România. Într-un oraş precum Ploieştii, la sfârşitul secolului al XIX-lea, revenea câte-o cârciumă la mai puţin de 250 de localnici - de la nou-născut la nonagenar, scrie citând un document de epocă Ioan Groşescu în „Mahalalele Ploieştilor" (Karta-Graphic, 2011). Iar Capitala a avut şi va avea întotdeauna potenţial şi dever mai mare!

Feeria capitalei

Între traiul din familia cizmarului Rusescu şi ce vedea ucenicul Ceauşescu pe Calea Victoriei, distanţa părea de la cer la pământ. În  anul venirii sale în Capitală, troleibuzul era ultima noutate.  Senzaţională era feeria nopţii  căci, din 1926, peste clădirile, monumentele şi fântânile impozante din bulevardele Brătianu, Elisabeta şi Calea Victoriei se aprindeau reflectoare. Şi o culme-a progresului - radio-ul! Apăruse la Bucureşti în 1928. În mai puţin de un an se înfiinţaseră peste 30 000 de posturi.

Seducţia comunismului

Strada bucureşteană era pretutindeni şi loc de negoţ.  Pe Calea Victoriei se strecurau florărese ţigănci şi olteni cu cobiliţa printre automobile şi birje. Din ele coborau clienţii cizmăriei unde ucenicea Ceauşescu. Pentru bieţii copii  - ucenici ori slujnice de la ţară -, „cocoanele" cu  păr scurt şi părţi ale corpului dezgolite în plină zi, înveşmântate  după creaţiile Coco Chanel sunt un paradiziac sfârşit al lumii. Se putea o mai intuitivă iniţiere în teoriile  contradicţiei dintre bogaţi şi săraci, exploataţi şi exploatatori? Ori o mai lesnicioasă aderenţă la lupta de clasă?  Căci nu multe căi de-a fi şi avea se întrevedeau din grota puturoasă a atelierului cizmăriei.

Cât despre seducţia ideilor comuniste... Prin saloanele bucureştene circula cu titlu de anecdotă păţania lui Constantin Argetoianu.  Se-adâncise în tinereţe până-ntra-atât cu lecturile din Marx , încât era să piardă bacalaureatul. Lecuit de comunism,  a rămas cu spaima şi credinţa că ideologia marxistă va prinde putere. Pe când era ministru de Interne, Argetoianu a ordonat, la 12 mai 1921, arestarea fondatorilor PCdR. „Domnilor, şi-a anunţat el colegii adunaţi în şedinţă, pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România!".  Avea să moară însă în temniţa din Sighet, căinându-şi îndeajuns naivitatea triumfului.

"Mă întrebau vecinele: «Ce te faci, tu, măi Gheorghiţă, când o să fii mare?» Răspundeam din tot sufletul şi cu toată încredinţarea: «Cizmar mă fac!»''

"În preajma lui Sf. Gheorghe şi a lui Sf. Dumitru era un du-te-vino de toată frumuseţea în toate mahalalele oraşului!''
Gheorghe Parusi memorialist

La origine, expresia „Micul Paris" a fost o ironie

Calea Victoria era şi spaţiul ilustrativ al supranumelui de „mic Paris" dat Capitalei. Deşi metafora aceasta supralicitată şi-n zilele noastre n-a fost, iniţial, un elogiu. Ci ironie la adresa urbei de pe Dâmboviţa pentru ambiţiile de-a copia „oraşul luminii".  Statornicit în Bucureşti la finele secolului al XIX-lea ca fondator al unor ziare în limba franceză pentru protipendadă, Ulysse de Marsillac ne-a redat un sugestiv dialog. La prima sa vizită, ajuns pe dealul Filaretului, şi-a întrebat tovarăşul de călătorie care-i distanţa dintre Paris şi Bucureşti. „Trei secole, domnule!", i-a răspuns acela.