Cum se iese dintr-o criză de inspiraţie

Nu există panacee pentru blocajele creative. Fiecare scriitor le combate printr-o „medicaţie“ personalizată. Poeţii Iulian Tănase şi Emil Brumaru, dramaturgul Mimi Brănescu şi romancierii Gabriela Adameşteanu, Ana Maria Sandu şi Filip Florian vorbesc despre modalităţile prin care eludează crizele de inspiraţie.

Unii nici nu cred în ele, considerând că sunt doar mituri care parazitează imaginea despre scris. „Ca-n orice altă activitate, şi când scrii ai zile bune şi zile proaste“, consideră Ana Maria Sandu, autoarea romanului „Fata din casa vagon“, apărut la Editura Polirom.

Aceasta crede că inspiraţia nu ţine nici de vremea de afară, nici de ce ai mâncat de dimineaţă. „Pur şi  simplu, uneori nu merge. Motoraşul nu se urneşte nici cu a doua cafea“. Ana Maria Sandu şi-a dezvoltat un sistem care o scoate din impas: dacă nu reuşeşte să scrie nimic după oră, mai bine încearcă să facă altceva. „Înseamnă că nu e ziua potrivită. Dacă m-aş încăpăţâna să stau în faţa computerului o zi întreagă, nu aş reuşi decât să mă angoasez. Deci, în astfel de cazuri, se prescriu plimbări lungi, activităţi domestice, privit pisica…“, spune Ana Maria Sandu. Poetul Iulian Tănase, care a lansat recent volumul „Adora“, la Editura Art, mărturiseşte că a nu avea, la un moment dat, inspiraţie, nu e totuna cu a avea o criză de inspiraţie. „Când nu te simţi inspirat, pur şi simplu nu scrii“, spune Iulian Tănase, care este de părere că dificultăţile pot apărea doar atunci când trebuie să scrii.

„Dacă e să mă refer strict la poezie, nici nu cred că se poate pune problema crizelor de inspiraţie. Nu scrii poezie în virtutea vreunui trebuie exterior (deadline-uri, obligaţii contractuale, înţelegeri, promisiuni etc.), scrii poezie doar pentru că îţi vine să faci asta. Şi nu îţi vine să scrii poezie decât atunci când te simţi inspirat“. El consideră că poeziei i se potriveşte foarte bine expresia: „Nu ştiu ce m-a apucat“. „Te apucă aşa, din senin, să scrii poezie, şi asta se cheamă, probabil, inspiraţie. (Nu spui, presupun, niciodată: «Nu ştiu ce m-a apucat să merg la serviciu» sau «Nu ştiu ce m-a apucat să scriu un roman de 600 de pagini»!). În aceste condiţii (care privesc doar poezia), singurul truc pe care îl cunosc este acela de a nu scrie“, punctează Iulian Tănase.

„Lectura unui prieten este salvatoare“

Romanciera Gabriela Adameşteanu nu crede în criza de inspiraţie. „Ajung la ea cei care birocratizează scrisul“. Scriitoarea consideră că, dacă te aşezi zilnic la computer, timp de decenii, şi aştepţi inspiraţia pentru capodoperă, sigur te vei întâlni cu criza de inspiraţie. „De obicei, atunci când scrii vrei să spui ceva pe care îl cauţi în tine, deşi ai sentimentul că deja l-ai descoperit. Cauţi şi sunetul viitoarei cărţi, un anume ritm al frazei. Chiar dacă durează până îl găseşti, şi arunci dimineaţa tot ce ai scris ieri, aceasta nu este criză de inspiraţie, ci doar specificul muncii“. Gabriela Adameşteanu reciteşte mereu ceea ce a scris, aruncă, rescrie. Ea consideră că este mai rău dacă într-un regim funcţionăresc, militar, de scris, nu întâlneşti niciodată crize de inspiraţie, pentru că rişti să produci maculatură.

„Poate gândesc aşa fiindcă îmi justific anii când nu am mai scris, nu simţeam imboldul, deci nu trebuia să stau la masa de scris ca un elev pedepsit. Este plăcut să scrii, mai ales la un roman, ţi se mai dă încă o viaţă, paralelă. Atunci când teama permanentă că poate scrii prost devine panică, lectura unui prieten în care ai încredere este salvatoare“, este de părere Gabriela Adameşteanu, autoarea unor romane precum „Drumul egal al fiecărei zile“, „Întâlnirea“ şi „Dimineaţă pierdută“.

 „Tot timpul am fost într-un soi de criză“

Poetul Emil Brumaru a avut numeroase probleme de-a lungul carierei. De obicei, când nu mai scria, avea impresia că s-a terminat cu scrisul şi pur şi simplu n-o să mai aibă treabă niciodată cu poezia. „Nu căutam să ies din aşa-zisele crize, ci pur şi simplu spuneam: atât am scris, de aici nu mai pot. Nu voiam să forţez momentul“.

A avut pauze şi de ani de zile, când „îşi luase de-o grijă“ şi spunea că nu mai scrie. „Când vine poezia, o scrii, nu te poţi abţine, eşti bucuros că-ţi trec prin cap versurile. Nu le laşi aşa. Sau le laşi dacă crezi că-s proaste. Sincer, aş spune că tot timpul am fost într-un soi de criză. De câte ori am scris o poezie am avut impresia că e ultima, nu că o să mor, dar căutam să dau tot ce am, tot ce ştiam“, mărturiseşte Emil Brumaru, care era „absolut gol“ după ce termina un poem. I-a fost mereu teamă că fiecare poezie pe care o inventa s-ar putea să nu fie la fel de bună ca celelalte. „Din 1983, când mi-a apărut «Ruina unui samovar», vreo 16 ani nu mi-a mai apărut niciun volum. Era o mare neîncredere, deşi scriam şi aş fi putut publica“, povesteşte Emil Brumaru.

„N-am avut probleme cu inspiraţia“

Dramaturgul Mimi Brănescu, căruia i se joacă trei piese de succes la Teatrul Act din Bucureşti, spune că n-a avut niciodată probleme cu inspiraţia, pentru că nu a fost stresat de un deadline.

„Când am scris câte o piesă, m-am mai gândit la ea, am mai lăsat-o, i-am mai citit-o nevesti-mii, i-a plăcut sau nu“... Unele le-a realizat foarte repede, la altele a stat mai mult. „Insomniacii“ a scris-o în cinci zile. Se aşază la birou dimineaţa, la opt, îşi bea cafeaua şi tastează. «Dumnezeul de a doua zi» am scris-o în două etape. La început era destul de patetică şi chinuită. Mi s-a părut că-mi plâng de milă şi după câteva luni am mai schimbat câteva lucruri. Dar nu m-am chinuit şi nici n-am fost în impas, pentru că n-am avut deadline“. Nu-i este niciodată greu să creeze o piesă nouă.

„Eu nu-mi propun neapărat ceva extraordinar când mă apuc. Lucrurile se transformă pe parcurs. Dacă îmi place ceva, refac începutul. Scriu secvenţa şi apoi o recitesc. Ce nu pot zice eu ca actor, tai, pentru că literatura te mai fură. Citesc în gând, joc tot timpul, joc fiecare personaj în parte“.

A început „foarte neglijent“ să scrie, fără un scop anume. Treptat, au apărut şi temerile, când cronicarii de teatru i-au lăudat piesele. „A apărut o presiune: stai un pic, dacă îi dezamăgesc pe oamenii ăştia? Cu toate că eu mi-am pus grila asta de la început, poate că e şi de laşitate, că eu nu sunt dramaturg şi că ceea ce fac e un exerciţiu de teatru. Cine ştie, poate că s-ar putea să scriu nişte texte proaste la un moment dat şi apoi să mă opresc“, mărturiseşte Mimi Brănescu, autor al pieselor „Flori, filme, fete sau băieţi“, „Dumnezeul de a doua zi“ sau „Acasă la tata“.

„Resimt probleme după pauze mari“

Romancierul Filip Florian, autorul romanelor „Degete mici“ sau „Zilele regelui“, nu crede în trucuri pentru ieşit din criza de inspiraţie. „Lucrul ăsta mai degrabă nu există. E una din legendele care circulă despre scris“. El crede că orice scriitor, dacă e să se gândească serios, îşi dă seama că, stând la lucru, finalmente trece de orice moment. „Principala condiţie e răbdarea, o răbdare nemăsurată, ore, şi ore, şi ore în care, inevitabil, lucrurile încep să iasă“.

Filip Florian respinge imaginea scriitorului lovit de inspiraţie, din care curge textul, ca o zeamă nesfârşită. „Orice frază e o trudă. Eu, unul, resimt ceva probleme după pauze mari de scris, după săptămâni în care nu fac asta. Permanent, când fac o pauză lungă, şi apoi am din fericire timp să lucrez, ştiu că primele două zile n-o să-mi iasă mare lucru. Atunci mă readaptez la text, reintru în el“.

Romancierul este convins că o carte trecută de primul sfert sau o treime „te duce şi singură“, pentru că lucrurile sunt intrate pe un făgaş. Filip Florian insistă foarte mult asupra unor pasaje care nu-l mulţumesc. „Nu plec de acolo, chiar dacă durează şi 15-20 de ore. Nu trec mai departe. Nu pot, deşi cred că asta e o tâmpenie“. I-ar plăcea să poată să sară peste fragmentele dificile şi să le refacă mai târziu, dar, chiar dacă forţează lucrurile, mintea lui rămâne agăţată acolo, şi ştie „că la pagina cutare era o problemă“.

„În felul ăsta, tot ce contruiesc apoi e un pic fals şi artificial pentru că eu sunt concentrat tot pe problema aia. Cu timpul am şi renunţat să trec mai departe, fiindcă n-are rost. Sunt de părere că fiecare scriitor trebuie să se adapteze la firea lui, să-şi găsească comportamentul cel mai bun când scrie şi să fie el însuşi“.

Filip Florian crede mult în combinaţia dintre formă şi fond, între poveste şi felul în care e spusă. „Asta e literatura. Nu poţi să le separi. Nu poţi să arunci numai fraze goale de orice conţinut, compuse din cuvinte splendide, dar nici să povesteşti bolovănos. Eu ţin enorm la limbă, la felul în care sună. Echilibrul între ce povesteşti şi cum povesteşti este cel mai delicat lucru şi nu trebuie renunţat nici la una, nici la alta“, apreciază Filip Florian.

Temerile scriitorilor

Ana Maria Sandu este sigură pe ea atunci când scrie Foto: Agerpres

Romanciera Ana Maria Sandu spune că teama în faţa paginilor dispare atunci când munceşte.

„Când scriu un text n-am timp să-mi fie frică. De obicei, fricile mele se consumă în perioada în care ideea începe să mi se coacă în minte. Atunci sucesc şi răsucesc iţele“. La sfârşit, după ce a terminat de scris şi după ce a cărat textul acela cu ea o bună bucată de timp, oriunde s-ar fi dus, îi este frică de „golul care rămâne în urma lui“.

„Pe de-o parte, mă bucur că îl las să plece în lume şi sunt curioasă ce destin va avea, pe de altă parte, mi se strânge sufletul că nu mai locuiesc în povestea respectivă.

Cred că e drama dintotdeauna a părinţilor, în fond. Lucrurile seamănă al naibii de mult…“, afirmă Ana Maria Sandu.

Umor ţinut în frâu

Iulian Tănase este prea concentrat să găsească formula poemelor sale ca să-şi mai bată capul cu eventualele fobii.

„Mă tem că, atunci când scriu, nu am temeri“. Este doar preocupat de anumite lucruri: să găsească tonul adecvat situaţiei despre care scrie, să scrie cât mai simplu, să scrie numai dacă are ceva de spus, poemul pe care îl scrie să aibă o poveste, să comunice cât mai just ceea ce simte, să nu fie grav, să îşi ţină umorul în anumite limite, să nu facă jocuri de cuvinte decât atunci când acestea pot fi instrumente de investigare a realului.

Poetul Iulian Tănase crede că scriitorii obişnuiesc să umfle ontologia, urmare a faptului că, în contact cu scriitorii, „se întâmplă adesea ca limba să rămână grea şi să scoată la iveală tot felul de lucruri stranii, cu a căror existenţă, însă, un Alexius Meinong nu ar avea nicio problemă“.

Secretele marilor romane

Romancierul turc Orhan Pamuk  rescrie prima frază din volumele sale chiar şi de câteva zeci de ori

Într-un număr recent, publicaţia „The Wall Street Journal“, citată de Mediafax, a prezentat o parte din secretele din bucătăria literară a unora dintre cei mai cunoscuţi autori contemporani. Şi ei se confruntă cu blocaje creative, frica de eşec şi nevoia de a amâna.

Orhan Pamuk, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, obişnuieşte să rescrie primul rând dintr-un roman al său de 50 până chiar 100 de ori. El scrie de mână, în carneţele, doar pe o pagină, lăsând-o pe cea alăturată goală, pentru revizuiri ulterioare. Apoi trimite notiţele la dactilografiat. Scrie oricând se simte inspirat, în aeroporturi, hoteluri sau parcuri, dar nu lasă niciodată loc spontaneităţii la elementele de structură - intrigă, dezvoltare narativă.

Inspiraţie pe marginea căzii

Michael Ondaatje, câştigătorul Booker Prize, cu romanul „Pacientul englez“, scrie pe caiete dictando, de mână, şi obişnuieşte să decupeze cu foarfeca pasajele la care renunţă şi să le înlocuiască cu altele, pe care le lipeşte. Unele dintre caietele sale de notiţe au în anumite locuri chiar patru straturi de hârtie.

Junot Diaz a aruncat primele două versiuni ale romanului „Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wae“ - echivalentul a 600 de pagini - înainte ca forma finală să fie conturată. Când are nevoie de intimitate, Diaz se închide în baie şi stă pe marginea căzii, unde scrie.

Kazuo Ishiguro, autorul romanului „Rămăşiţele zilei“, recompensat cu Booker, consideră că vocea naratorului este foarte importantă, de aceea el organizează „audiţii“ pentru naratori - scrie câteva capitole din punctul de vedere al mai multor personaje ale viitorului roman. Editează textul cu creionul şi se întâmplă să elimine chiar şi 100 de pagini din textul scris.

„Pune mâna stângă pe masă. Ridică mâna dreaptă în aer. Dacă stai în poziţia aceasta suficient de mult, vei obţine o intrigă“, spune Margaret Atwood când este întrebată de unde îi vin ideile. Ea scrie fraze, ia notiţe pe şerveţele, meniuri de restaurante, margini goale de ziare. După ce povestea începe să se contureze, tipăreşte textul pe foi pe care le aşază în teancuri pe podea, după care se joacă cu ele.