Cronica de moravuri

Porc şi purcel

De când bucatele au început să poarte nume, farfuriile noastre au devenit teatrul celor mai insolite întâlniri între animale de tot felul, toponime şi personalităţi răsunătoare - gastronomi, eroi, sfinţi, aris-tocraţi, prelaţi, aventurieri, scriitori, artişti sau politicieni.

File de hulub à la Pompadour, coaste de vită Sfântul Ménehoud, sitar Pückler-Muskau, păstrăv Ioana d´Arc, vrăbioară de viţel Trianon, caltaboş Richelieu, creier de vită Cardinal, sosurile (inter)naţionale - olandeze, pariziene, germane, portugheze, genoveze, lioneze -, sînt numai câteva exemple din bucătăria clasică franceză şi, implicit, europeană, a secolelor XVIII-XIX.

Ieri

Faptul că animalul din reţetă devine o parte din numele mâncării e un fapt firesc, un gest de recunoaştere postumă a animalului sacrificat drept coautor, alături de chef, al felului cu pricina, dar şi o asumare, o mărturisire a statutului omenesc de uzufructuar şi devorator legitim al regnurilor coexistente.

Azi

O anumită jenă modernă faţă de hrăpăreţul verset trei din capitolul IX al Genezei: „tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie mâncare”, o inversare a raportului de teroare din versetul doi, acelaşi loc: „groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului(…)” sau doar o nesfârşită tandreţe alimentară, ne fac să numim tot mai graţios, diminutiv şi evaziv feluritele mâncăruri şi fiare care ajung pe mesele noastre: ciorbiţă, sărmăluţă, păstrămioară; văcuţă, berbecuţ, purcel(uş).

Cu avantajul că, în felul acesta, încălcarea postului sau a restricţiilor religioase, plăcerea interzisă sau pofta vinovată îşi pierd din gravitate: căci una-i să mănânci porc şi cu totul altceva e să guşti niţel purcel sau să iei (abstract) doar (minimalist) nişte (vag) purceluş (mic).