Criză în timp real şi criza democraţiei

Criza financiară venită de peste Atlantic loveşte aşa-numita economie reală a Statelor Unite şi a restului lumii mai repede decât oricare altă criză de până acum. Într-o aşa măsură

Criza financiară venită de peste Atlantic loveşte aşa-numita economie reală a Statelor Unite şi a restului lumii mai repede decât oricare altă criză de până acum. Într-o aşa măsură încât niciun expert nu poate anticipa
corect consecinţele deciziilor luate pe picior de actorii economici nerăbdători să iasă din impas.

Şefii de stat care se pregătesc de reuniunea din 15 noiembrie cu speranţa că vor reuşi să se pună de acord asupra unei reforme a regulilor financiare, poate chiar a sistemului monetar internaţional, ar putea reflecta azi la celebra frază a lui Hoover, „prosperitatea te aşteaptă la colţul străzii“, mai raţional decât au făcut-o predecesorii, după joia neagră din 24 octombrie 1929. Cu detaliul că nimeni nu va putea spune, nici cu aproximaţie, data ieşirii din impas. O incapacitate atât de mare de a preveni evenimentul, în întreaga lui complexitate şi în ciuda numeroaselor precedente, dă de gândit. 

Se pare că această criză prezintă, dincolo de manifestările cunoscute de economişti, un caracter fără precedent: este prima  urmărită „în timp real“, secundă cu secundă, de aproape toată suflarea planetei. Mulţumită internetului, asistăm la o bulversare profundă, tradusă printr-o interacţiune neîntreruptă în sânul societăţii, în care informaţiile sunt recepţionate instantaneu, peste tot, în orice loc şi la toate nivelurile. Aşa se şi explică rapiditatea cu care s-a propagat panica, cu forţa unui tsunami distrugător.

În fond, situaţia nu ar trebui să surprindă: evoluţia sa „în timp real“ reflectă criza unei democraţii tributare şi ea „supercomunicării“. O situaţie cu avantajele şi dezavan­tajele sale.  Transmiterea imediată a informaţiilor către toţi decidenţii în acelaşi timp le sporeşte acestora capacitatea de a-şi coordona acţiunile în funcţie de problema pe care trebuie să o rezolve. Pe de altă parte, absenţa vizibilităţii pe termen mediu sau lung îi împiedică să stabilească o strategie; îi apropie, în schimb, în privinţa alegerii şi organizării mijloacelor tactice. Pe de o parte, invazia „timpului real“ îi lipseşte de reculul indispensabil stabilirii unei politici coerente, iar pe de alta, le oferă posibilitatea de a interveni rapid.

Această evoluţie nu înseamnă că democraţiile nu mai au nevoie de oameni de stat capabili să-şi coaguleze popoarele în jurul valorilor culturale comune, dar favorizează apariţia unei noi categorii de lideri, mai apropiaţi profilului de şef de companie, decât de cel de şef de partid, mai eficienţi şi prompţi în acţiune. ;