Criza este o oportunitate. Pentru ţări deştepte

Din încrederea pe care o transmiţi pieţei se nasc atât prosperitatea cetăţenilor, cât şi resursele pentru redistribuţia socială.

Falimentul unei firme din Urlaţi şi cumpărarea de către contribuabilii americani a CitiBank au ceva în comun. Ele nu-şi pot finanţa operaţiunile, n-au bani pe termen scurt.

Acum aproape 20 de ani, lumea economică se întreba cum poate Germania să finanţeze integrarea părţii ei de est. Se vorbea atunci despre costuri de 120 miliarde de mărci, care, până la urmă, au fost 1.000. Apoi, însă, n-am mai fost uimiţi că economia globală creşte rapid. Venea de la sine finanţarea dezvoltării capitaliste a statelor din fosta URSS, a Chinei, a Indiei, a Asiei de Sud Est, a Americii de Sud.

„Orice instituţie financiară trebuie să aibă dreptul de a emite monedă”. O idee simplă a unui om de geniu, Milton Friedman, a pus lumea în mişcare în aceste două decenii. Multă vreme considerat gurul finanţelor mondiale, Alan Greenspan, fostul preşedinte al Rezervelor Federale, a încurajat proliferarea derivativelor - de fapt monede paralele emise de către instituţiile financiare. Volumul lor, nesemnificativ la începutul anilor `90, era de 150 de mii de miliarde de dolari în 2001, iar în 2008 de 670 de mii de miliarde de dolari. Adică de peste 40 ori PIB-ul Statelor Unite şi de vreo 120 ori bugetul lor. Sistemul sprijinit pe aceşti altfel de bani a determinat echilibrele politice, a stabilizat regiuni întregi, a scos din foamete miliarde de oameni. 

Funcţionarea lui se bazează însă pe credibilitatea acestor instrumente, toate la un loc şi fiecare în parte. La fel este şi cu banii emişi de statele-naţiune, valorizaţi de încrederea în datele statistice despre forţa unei economii sau a  alteia. Dispare încrederea, dispare valoarea. Zeci de mii de miliarde s-au volatilizat, iar spirala contracţiei continuă.

Costurile crizei au fost pentru Statele Unite, numai în ultimele luni, de peste 8,4 mii de miliarde de dolari, adică, în monedă comparabilă, de două ori mai mult decât cheltuielile lor în cel de-al Doilea Război Mondial.

Totuşi, bani există. Ei însă nu se mişcă. Aceasta este criza. Pentru a restabili încrederea, pentru a face banii să circule, statele cheltuiesc în disperare. Naţionalizarea temporară prin recapitalizare a instituţiilor financiare, garanţii pentru împrumuturi sau depozite, subvenţii, ajutoare de stat etc, sunt tot atâtea căi prin care banii contribuabililor se scurg într-o gaură neagră.

Unii spun că e bine, alţii - că nu. Vom şti peste câţiva ani. Deocamdată, şi ca întotdeauna, banii fug din locurile unde se iau decizii arbitrare.

O formă de intervenţionism rudimentar aplicată cu o grabă frenetică, din frica de a pierde voturi, pare să stăpânească pretutindeni lumea politică. Apar semnele protecţionismului: „nu vom lăsa economia franceză pe mâna prădătorilor străini” (Nicolas Sarkozy!) Parcă am mai auzit asta…

Efectele sunt acute în ţările cu economii emergente. Cei slabi plătesc pentru cei puternici. Întrebarea este cum să faci să nu fii slab oricât de mic ai fi.

Puterea vine din luciditate şi din creativitatea soluţiilor, când ceilalţi sunt în panică. Prima condiţie este evident garantarea stabilităţii mediului economic pe termen lung. Statele se află ­într-o competiţie acerbă pentru a atrage contribuabili. Reducerea cotei unice la un nivel mai mic sau egal cu vecinii tăi o faci pentru a câştiga competiţia.

Simplificarea legislativă şi administrativă, instituţii modeste şi eficiente, finanţarea infrastructurii prin parteneriat public privat, şi nu din banii cetăţenilor, stimularea plăţii anticipate a impozitelor, garantarea secretului bancar şi comunicaţional absolut, facilităţile fiscale pentru activităţile off-shore sunt argumentele unei ţări care are inteligenţa de a se folosi de frica banilor.

Trebuie acceptate deficitele – bugetar, de cont curent, etc – ce pot fi finanţate din piaţă cu atât mai ieftin cu cât percepţia politicii tale economice este mai clară. Şi din acest motiv, decidenţii trebuie să se abţină a deveni comentatori. „Vom intra într-o criză acută”. „Vom avea zeci de mii de falimente”. „Investitorii străini au tot dreptul să nu aibă încredere în România”. Le-am auzit într-o singură zi! Scoţi porumbelul din gură, banii fug. Ei se sperie şi dacă îţi trece cumva prin cap să închei vreun acord cu ineficientul, depăşitul şi inutilul FMI. Din încrederea pe care o transmiţi pieţei se nasc atât prosperitatea cetăţenilor, cât şi resursele pentru redistribuţia socială.

Curajul, şi nu aritmetica, este soluţia crizei.