Criza mondială, un fleac!

Un nebun cumpără ceea ce alt nebun vinde. Iar specia umană e, poate, singura capabilă să tranzacţioneze ziua ce visează noaptea

Mă pomenesc într-o frumoasă zi a lui 1988 că vine la mine co­legul Florin Georgescu, librarul editurii „Cartea românească“, marele maestru al combi­na­ţiilor. Cum era de învârtit o afacere, nasul i se înălţa cutezător în vânt. În acea dimineaţă, m-a atras într-un colţ, apoi a scos de sub jiletcă nişte hârtii liniate cu grijă. Aprin­zându-şi o ţigară, m-a întrebat dacă nu vreau să mă îmbogăţesc în cinci săptămâni. Şi dacă sunt serios în intenţia mea. Eram şi serios, şi doritor. Mi-a arătat cinci liste cu cinci căsuţe, din care patru cu nume, aranjate în ordine. Ultimul loc, liber. Binevoiam să mă treacă pe mine? Urma să le primesc prin poştă, să expediez câte 10 lei celui de pe primul loc, apoi să alcătuiesc, la rândul meu, alte cinci liste pe care să le pun, iar, la poştă şi să aştept… Ei? Cât să aştept? Cinci săptămâni, mi-a zis el dintr-o suflare. Bun, deci mă costă 50 de lei. Şi ce câştig? S-a relaxat. Al lui eram: „31.250 de lei! Pricepi? Jumătate de Dacie!“ Era ca la „roata“ editurii, cu excepţia faptului că băgai mai puţin şi câştigai de şase sute de ori mai mult! M-a privit satisfăcut. Imposibil să refuz aşa o pleaşcă. Dar de unde vin paralele, doar nu din copacul de făcut bani!? M-a luat de sus, puţin mai ezitant. Banii trebuie să circule. Să se învârtă prin buzunare. Am încercat să-i explic că e nevoie de nouă ture pentru a băga în joc toată populaţia României, apoi, pentru pasul următor chemăm Europa de Est, iar la pasul unsprezece nu ne ajunge nici Europa întreagă. Ar fi câştigat numai cei care intraseră cu cinci ture înainte – şi s-ar fi terminat banii. M-a privit dezamăgit: eram un blestemat de sofist neserios. Dacă a jucat sau nu ori dacă a găsit muşterii doritori de o afacere sigură nu mai ştiu!

N-au trecut cinci ani şi, într-o Românie liberă şi sălbatică, au înflorit jocurile pirami­dale. Regretata Jeana Gheorghiu m-a invitat la o emisiune despre fenomenul Caritas. Am calculat şi am tras la imprimantă o schemă cu necesarul de populaţie în acest caz. Am presupus că, pentru o rată a profitului de opt la unu, ar fi trebuit, generali­zând, să existe opt plătitori pentru un câştigător. Acum, în numai opt paşi, era epuizată populaţia României. M-am prezentat la emisiune şi am expus schema. Ce a urmat mi-a depăşit imaginaţia. Bravii cetăţeni, cinstiţi, responsabili şi inimoşi şi-au făcut nevoile în demonstraţia mea şi pe persoana mea. Ţin minte şi acum o tele­spec­tatoare care m-a blestemat, pentru că mă băgam în jocul lor de oameni săraci!

În sfârşit, am mai povestit altundeva despre bietul meu unchi, contabil pensionar, care, tot după Revoluţie, a participat la toate jocurile şi fondurile şi a pierdut la toate. A fost sfătuit şi rugat de prieteni, ameninţat de familie. Degeaba. Perspectiva câşti­gului fabulos îi întuneca orice urmă de judecată.

Acum, când privim criza bancară mondială, când contemplăm disperările americană, engleză ori elveţiană, putem spune, fără să greşim: finanţiştii nu-s nici supraoameni, nici filosofi, nici moralişti. Poate doar nişte oameni la fel de lacomi, inconştienţi ori iraţionali, ascunzându-şi viciul în spatele unui sistem agresiv, sofisticat şi opac. Precum unchiul meu, telespectatoarea, ori Florin Georgescu (librarul, nu finanţistul). De îndată ce frâiele au scăpat din mâna legiuitorilor, viciul a ieşit la lumină! Culmea ironiei e să arăţi România cu degetul pentru că are un sistem financiar primitiv şi nu participă la marea crăpelniţă! Dar partea întunecată a poveştii nu e că ei au aruncat piatra-n baltă, ci că noi, simplii cetăţeni, va trebui s-o scoatem!