Criticii dezbat “Istoria” lui Manolescu

Dincolo de lucrurile cu care sunt sau nu sunt de acord din "Istoria critică a literaturii române", cronicarii literari recunosc în Manolescu „cel mai mare critic în viaţă”. „Istoria critică...” de Nicolae Manolescu s-a epuizat deja, iar unii scriitori comentaţi în carte nici măcar n-au ajuns în posesia ei, deşi au venit la Gaudeamus special s-o cumpere. Alţii, mai norocoşi, au citit şi au dat o primă replică demersului lu

Mult aşteptatul volum al lui Nicolae Manolescu a fost, fără îndoială, cea mai importantă apariţie editorială a anului. El a suscitat de la bun început dezbateri, opinii pro şi contra şi chiar reacţii de indignare.

„Orice istorie literară e subiectivă, prin forţa lucrurilor. Cine poate fi 100% obiectiv? Când discutăm, însă, despre un critic şi istoric literar, subiectivismul face pereche cu credibilitatea. În funcţie de tot trecutul său, un critic are mai multă sau mai puţină credibilitate.

În cazul lui Nicolae Manolescu, cu toate ce i s-ar putea reproşa  -  cu subiectivisme, erori, chiar «capricii» (cum le numeşte singur pe coperta a treia a «Istoriei» sale) – discutăm despre cel mai important critic literar român de la al Doilea Război Mondial încoace, deci despre un profesionist cu o foarte mare credibilitate. Istoria nu e o hartă de valori inefabilă, dar e o mare operă a unui mare autor”, declară criticul literar Ion Bogdan Lefter, autorul unor importante analize privitoare la postmodernism, despre care Manolescu scrie în „Istorie”că “sunt pertinente, deşi preponderent descriptive”.

Norman Manea, unul dintre nedreptăţiţi

„Sunt destui autori asupra cărora am şi eu opinii diferite de cele ale lui Manolescu şi despre scriitorii trataţi în «Istorie», şi despre autorii absenţi, din păcate. Norman Manea este unul dintre nedreptăţiţii lui Manolescu, nici pe departe singurul. Victime sunt mulţi şi dintre colegii mei de generaţie: de la Mircea Nedelciu la Ion Mureşan, destui fiind absenţi cu totul, de pildă Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Sorin Preda, Cristian Teodorescu – ca să dau exemple doar de prozatori”, declară Lefter.

Norman Manea figurează, în „Istoria critică a literaturii române” la capitolul „Memorialişti de ieri şi de azi”. “Am impresia, observă criticul Paul Cernat, că există şi nişte plătiri de poliţe, nişte vendete care întunecă seninătatea autorului (vezi Paul Goma, Ion Caraion sau Constantin Noica). Cu Norman Manea – plasat în lista memorialiştilor -  a fost diplomat, dacă ne gândim că până acum Manolescu a afirmat că e lipsit de talent. Observ că a avut prudenţa de a-l include în «Istoria» sa”.

Despre cartea „Dimineaţă pierdută”, tradusă în Franţa la Editura Gallimard, a scriitoarei Gabriela Adameşteanu, Manolescu are o părere bună. Până la un punct. “Nu sunt sigur că performanţa Gabrielei Adameşteanu este la fel de valoroasă în partea a doua a romanului”, spune el, cu toate că admite că “romanul rămâne printre cele mai izbutite din perioada postbelică”. Iar despre “Întâlnirea”, publicat în 2002, criticul spune că e un roman ratat.

Cum răspunde autoarea cărţii? „N-am citit «Istoria» lui Manolescu şi nu intenţionez s-o cumpăr, pentru că am lucrat ani mulţi la dicţionare, cunosc vanitatea autorilor şi nu vreau să cad în ea. Citesc cronici, dar nu istorii literare”, a replicat Adameşteanu.

Manolescu: Brumaru, un poet minor

Poetul Emil Brumaru (care figurează în „Istoria” lui Manolescu ca „un poet minor, un manierist care stăpâneşte un registru, dacă nu foarte variat, destul de întins, sugestiv muzical şi plastic, decorativ, totodată somptuos şi discret - un desen pe o foaie de ceapă -, şi o limbă de o rară savoare în care leuşteanul, mărarul şi alte buruieni miraculoase şi-au amestecat tăria subtilă”) a fost prezent în vinerea târgului Gaudeamus, dar n-a reuşit să cumpere cartea, aşa că n-a putut să ne spună nimic despre ea.

Dar care sunt poeţii majori, în opinia lui Manolescu? Dintre optzecişti, Mircea Cărtărescu e, incontestabil, capul de afiş. “«Faruri, vitrine, fotografii» e cel mai strălucit debut în poezia postbelică”, este de părere criticul, care arată că, “de la Nichita Stănescu încoace, niciun poet nu a mai dat o impresie la fel de ameţitoare că reconstruieşte prin cuvintele sale lumea”.

"Breban scrie romane tot mai sclerotice"

Romancierilor le acordă, parcă, o mai mare atenţie, romanul fiind un fel de specialitate a casei în bucătăria criticului. Augustin Buzura, “cel mai pesimist dintre scriitorii contemporani”, are “plămâni de romancier”, iar “Vocile nopţii” e unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX. “Îngerul a strigat” de Fănuş Neagu e “un roman captivant, puternic şi tragic”, dar criticul consemnează, în schimb, că “niciun alt roman al lui Fănuş Neagu nu mai prezintă interes literar.”

Nicolae Breban pare a fi, în opinia criticului, „cel mai original şi puternic romancier postbelic şi un mare scriitor, dacă nu i-ar fi lipsit un anumit discernământ”. Dar şi la acesta există un „dar”. „Romanele sunt, mai ales după 1989, tot mai dezlânate, mai greoaie, mai sclerotice. Ideile paranoice ale autorului se depun peste tot...” Dintre alţi prozatori, cu bucurie se opreşte asupra lui M. H. Simionescu, pe care îl laudă, deşi, „de la un timp încoace nivelul prozei lui a scăzut ireversibil. O bună parte din ea e de necitit.”

„Femeia frigidă” Eugen Simion

Interesante sunt paginile – care încep apreciativ şi continuă într-un descescendo impresionant -  dedicate unui alt critic, Eugen Simion, despre care spune că nu a fost, la drept vorbind, un cronicar literar. „Lipsit de spontaneitate”, Eugen Simion şi-a îndreptat atenţia către comentariul analitic, evitându-l pe acela „nemijlocit evaluativ”. Aşa şi explică circulaţia textelor lui Simion în şcoli: “Metaforele lui critice s-au tocit pe băncile şcolii, până la a deveni clişee”, afirmă el. În fine,  Manolescu crede că Simion e acelaşi peste tot, că nu are vigoare nici în entuziasm, nici în dispreţ. “Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor e călduţ (…) Un critic care nu-şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”.

Agopian şi Nedelciu, minimalizaţi

Scriitorul Florin Iaru, destul de neşifonat ieşit din „Istorie”, îi reproşează lui Manolescu faptul că a regăsit articole scrise în urmă cu 20-30 de ani. „Unele s-au schimbat, dar altele nu. Or o istorie este o lucrare de sinteză. Aş fi vrut să revină asupra acestor lucruri şi să le spună altfel. Aş fi vrut – şi lucrul ăsta n-o să-i placă deloc lui Manolescu – să termine această carte la 50 de ani, când avea mai multă forţă şi mai multă determinare”, mărturiseşte Iaru.

„De asemenea, la poetul Cristian Popescu, în «Istorie» e cuprins numai primul volum de versuri, nu şi restul. La Nedelciu – romanele lui slabe au cumpănit mai mult decât textele lui bune. Pe Ştefan Agopian, pe care eu îl consider unul dintre cei mai mari romancieri ai noştri, l-a făcut minor, sugerând că nu a abordat teme mari, dar Agopian nu de teme a dus lipsă, ci de subiecte. Traian T. Coşovei a ieşit motototlit, deşi nu merita. Eu am ieşit bine”, conchide, pe ton vesel, poetul.

Eminescu, revizuit

La Eminescu, Manolescu insistă pe precaritatea postumelor, în condiţiile în care “voinţa autorului e suverană”. “Nici «Gemenii» nu e o reuşită. Iar valoarea tabloului din «Mureşan» este nulă”, afirmă criticul. Cât priveşte proza lui Eminescu, ea este, în general, supraapreciată – consideră Manolescu. "Cezara" e valoroasă doar prin curajul scenelor erotice, iar “Avatarii faraonului Tla” şi “Archaeus” “n-au consistenţa care să le impună memoriei noastre”, consideră Nicolae Manolescu.

Această tratare a prozei eminesciene i se pare prea superficială criticului literar Paul Cernat: “E clar că Manolescu nu are antene pentru literatura lui Eminescu, pentru metafizică, în general”, e de părere Cernat.

Marius Chivu: "Instrumente critice prăfuite"

Marius Chivu ne-a declarat că nu poate face încă decât o evaluare parţială a “Istoriei”, întrucât se află în plină lectură. El remarcă o mare diferenţă între capitolele scrise înainte de `89 şi în anii `90 şi cele scrise în ultimii ani. “Articole splendide şi intuiţii extraordinare (privitoare la Ion Budai-Deleanu, Eminescu, Sadoveanu, Holban, Cosaşu, Preda ş.a.) coexistă cu articole grăbite, superficiale, chiar inexacte, la un nivel critic aflat, deseori, sub cronicile adunate în volumele “Listei lui Manolescu”.

Autori supraevaluaţi (precum Eugen Simion sau Norman Manea, de pildă) au parte acum de o privire critică rece, în timp ce alţii îmi par a fi nedreptăţiţi în mod evident. Despre Adrian Păunescu criticul scrie patru pagini anoste reproducând versuri ultra-îndoielnice, în timp ce Emil Brumaru este prezentat, cu obtuzitate, drept minor, Constantin Abăluţă e expediat pe lista «autorilor de dicţionar» (nu însă şi pasabilul Eugen Suciu), iar Ioan Es. Pop are parte de câteva consideraţii modeste.

De altfel, cele mai slabe texte Nicolae Manolescu le scrie despre literatura de după `89, din autorii căruia criticul reţine extrem de puţine nume. Sub titulatura «Optzecişti întârziaţi. Generaţia 2000» se găsesc doar trei poeţi - Ioan Es. Pop, Liviu Georgescu şi Andrei Bodiu – din care doi puteau lipsi. De altfel, reproşurile pe care le-aş aduce opului manolescian ar fi acestea două: selecţia autorilor mult prea drastică şi instrumentele critice nepotrivite sau prăfuite (niciodată criticul n-a fost atât de impresionist).

Prin aspiraţie, stil, viziune şi criterii, «Istoria...» lui Nicolae Manolescu este călinesciană, însă fără talentul de prozator al acestuia. În rest, criticul livrează ce i s-a tot cerut după `89 – verdicte. Pe un ton categoric, fără nuanţe, fără dileme şi, implicit, cu multe nedreptăţi. Aşa cum arată acum, ediţia ar trebui revăzută şi adăugită în cursul anului următor”, declară Marius Chivu.

"Mai mulţi Manolescu"

Criticul Paul Cernat spune că “Istoria...” e o carte despre care e bine să ne pronunţăm după lectura ei integrală. “Senzaţia mea a fost că sunt mai mulţi Manolescu în volum, pentru că pe parcurs concepţia lui s-a schimbat, şi nu o singură dată. Există în «Istorie» lucruri admirabile, după cum există lucruri controversabile sau contestabile. Este vorba de o expresie a unui spirit critic liber şi cred că acest volum ar trebui să reprezinte o invitaţie la gândirea critică liberă. Fiind vorba de mici capricii asumate, este firesc ca o parte din opinii să dea multe bătăi de cap. Nu este o istorie didactică”, a mai spus Cernat.

Însă apar câteva probleme, a obiectat el. În primul rând, e “discutabilă” organizarea autorilor de dicţionar. „Am senzaţia că «Istoria...» a fost expediată, că au fost sacrificate multe lucruri. Să nu uităm că a fost scrisă în doi timpi – secolul XIX, când autorul a avut mai mult timp -, a urmat un hiatus politic, iar la secolul XX, am descoperit un alt Manolescu, mai puţin convingător decât primul”. A doua problemă ar fi, în opinia criticului, faptul că “Istoria…” e doar o antologie, pentru că nu există capitole sumare despre revistele literare. Or, o istorie nu trebuie să fie doar despre autori, ci şi despre principalele reviste care au trasat tendinţele literare.

Referitor la autorii de roman talentaţi postbelici, Cernat încheie spunând că “Marin Preda este, chiar dacă nu-i convine lui Nicolae Manolescu, cel mai mare romancier postbelic”.