Cristian Mungiu:„Sunt respectat şi apreciat ca om de cinema“

Filmul-omnibus „Amintiri din Epoca de Aur“, produs de Cristian Mungiu, a avut premiera la Festivalul de Film Transilvania şi este compus din şase scurtmetraje.Doi tineri vând sticle goale, pentru a-şi cumpăra un Lăstun. Un şofer de camion descoperă, într-o zi, că se poate îmbogăţi în urma vânzării de ouă.

Un miliţian „lacom“ gazează porcul de Crăciun în bucătăria apartamentului, dar porcul explodează. Un politruc zelos ajunge în vârf de munte ca să-i înveţe carte pe ciobani.

Ceauşescu cu două pălării apare pe prima pagină a „Scânteii”. Un carusel plin cu oameni se învârteşte la nesfârşit, în aşteptarea „prim’ului“ şi n-are cine să-l oprească. Asta înseamnă „Amintiri din Epoca de Aur”, cea mai recentă peliculă produsă de Cristian Mungiu.

Cui se adresează „Amintiri din Epoca de Aur“?

Cristian Mungiu: Spectatorilor români şi celor cărora filmele regizorilor români care au avut mari premii la Cannes li s-au părut prea complicate. Am avut experienţa asta după „4,3,2“.

L-am prezentat în foarte multe locuri şi cu cât intri mai adânc în România profundă, cu atât constaţi că limbajul filmului de artă pentru un spectator care şi-a pierdut de mult obiceiul să mai vină la cinematograf e prea complicat.

Oamenii se uită la televizor, unde totul e clar, spus pe gură, nu te pune nimeni la încercare. Ca atare, mi-am dorit să fac un film care să umple golul dintre filmele americane, care sunt entertainment, fără nicio preocupare, şi filmul de artă.

Cei care au trăit atunci au nostalgii. Cum primesc, însă, filmul, cei care nu au apucat să-şi trăiască maturitatea în perioada respectivă? 

Sala a fost plină pe jumătate de tineri care au până în 25 de ani şi care s-au distrat foarte tare. Cred că filmul apelează altfel la cei care au 40 de ani, pentru că intervine această nostalgie pentru tinereţea lor, nu pentru epocă. Filmul poate fi, însă, înţeles foarte bine de consumatorul principal de cinematograf, tânărul de 25 de ani, pentru că e alert, clar, hazliu şi nu ţine nicio predică despre nimic. Alege nişte poveşti simpatice care pot fi spuse oricând.

Efectele secundare ale dictaturii

În ultimii ani s-au făcut multe filme despre comunism, multe dintre ele premiate în cadrul unor festivaluri importante. Credeţi că publicul român este pregătit pentru încă un astfel de film?

„Amintiri din Epoca de Aur“ este o comedie, un film intenţionat diferit ca limbaj şi ton de genul de film de artă complicat şi dificil care se premiază de obicei în festivaluri, dar care nu este neapărat şi foarte apreciat de publicul român.

Este dedicat, mai degrabă, celor care înţeleg cinematograful ca pe o sursă de destindere după opt ore de muncă. Cred că, dimpotrivă, este tocmai genul de film pentru care publicul de film din România este cel mai pregătit.

Experienţele din filme sunt cele trăite de realizatorii ei sau povestite de persoane apropiate lor? Cum a fost în cazul scurtmetrajelor realizate de dumneavoastră? Aţi descris întâmplări din viaţa personală?

Nu mi s-au întâmplat mie poveştile din film, dar le ştiu de atunci. Povestea cu porcul am citit-o în revista miliţiei „Pentru Patrie“, povestea cu pălăria lui Ceauşescu mi-a spus-o cineva care lucra la „Scînteia“, cea cu Caruselul se publicase la vremea ei în „Scînteia Tineretului“, cea cu hoţul de ouă a descoperit-o Hanno Höfer.

Însă, am încercat să folosim legendele urbane ca pretext pentru a vorbi despre efectele secundare ale dictaturii asupra oamenilor - într-o perioadă în care cultul personalităţii începuse să genereze efecte tragicomice.

 Cu această producţie veţi pune punct filmelor despre acea perioadă sau vor urma şi altele?

Deocamdată, cele două filme din seria „Amintiri“, „Tovarăşi, frumoasă e viaţa“ şi „Dragoste în timpul liber“, care vor rula probabil unul după celălalt începând din septembrie, încheie ciclul de filme despre perioada anilor ‘80 în România, început cu „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“.

Care este întrebarea frecventă pe care o primiţi, în străinătate, despre perioada lui Ceauşescu?

În străinătate, oamenii întreabă mai mult despre film, despre concepţia ta despre cinematograf decât despre epocă. Despre epocă s-au cam lămurit, chiar şi occidentalii care erau foarte de stânga în perioada comunistă. „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ i-a şocat mai mult decât o va face „Amintiri din Epoca de Aur” pentru că în Occident nu se ştia în ce măsură contracepţia era interzisă în România, din ce motiv şi cât de invaziv era statul în viaţa privată a cetăţenilor socialismului.

Cu „Amintirile“ am avut surpriza plăcută să constatăm că înţeleg foarte bine şi realităţile, şi glumele din film. Se pierd doar detalii mai greu de înţeles pentru un occidental cum ar fi că WC-ul la ţară era în fundul curţii sau direct în porumb, - dar întotdeauna spectatorii autohtoni vor avea acces la mai multe subtilităţi decât cei străini.

Şpagă pentru mălai

Spuneţi-ne o experienţă trăită la o coadă ceauşistă. 

Stăteam odată cu bunicul meu, Petre, la coadă  la mălai - aveam vreo 12 ani - şi se dădea doar un kilogram de persoană. Cu toate astea, fiecare încerca s-o mituiască pe vânzătoare ca să primească o jumătate de kilogram în plus. Vânzătoarea şi-a luat cei 3 lei în plus bacşiş de la bunicul meu, dar nu şi de la mine.

L-am întrebat de ce şi mi-a zis că avea şi ea principii: nu primea bacşiş de la copii. Mi-am amintit de multe ori incidentul ăsta întrebându-mă dacă, purtându-se aşa, avea o părere mai bună despre ea sau credea că astfel îşi aduce contribuţia la educarea unei generaţii mai sănătoase moral. 

Cât de greu a fost să găsiţi „peisajele comuniste“ din film? 

Casa Scânteii e tot acolo, blocurile sunt tot acolo. Dar devine tot mai greu să filmezi, în special în Bucureşti, unde oraşul e sufocat de maşini şi de reclame. Am găsit cu mare greutate o fermă de păsări care să semene a Avicola optzecistă, o piaţă alimentară, unde să mai existe centru de colectare de sticle şi borcane cu R-R-R - vopsit pe geam, o cabană în munţi fără termopane şi aşa mai departe. A trebuit însă să intervenim în post-producţie ştergând în calculator diferitele elemente moderne din imagini.

Despre ce va fi următorul film al dumneavoastră?

Coproduc un film despre nişte oi. Va apărea la toamnă. 

Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră după premiile câştigate cu „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“? 

Sunt respectat şi apreciat ca om de cinema, în special în afara ţării. Filmul a fost prezentat în peste 60 de teritorii şi a ajuns să fie văzut de milioane de oameni. Am căpătat o oarecare notorietate, cu avantajele şi dezavantajele inerente. Uneori, oamenilor le face plăcere să mă ajute ca o formă de recunoştinţă pentru ceea ce am făcut, dar există şi multă invidie. Cumva încerc să folosesc notorietatea asta înţelegând că am o răspundere şi implicân-du-mă pe cât pot în sprijinirea a diferite proiecte sociale.

Ce oferte aţi primit?

Profesional, am primit oferte de a regiza film în Italia, în Franţa, în Germania şi mi s-au trimis spre lectură multe scenarii americane. Dar succesul unui autor nu are nimic de-a face cu ofertele de muncă primite sau refuzate. Mi-ar fi foarte uşor să trăiesc mai simplu şi mai bine plecând să fac filme cu buget mai mare peste Ocean sau filme de televiziune, dar n-ar reprezenta neapărat un pas înainte în cariera profesională.

Nu vă e teamă că n-o să mai aveţi acelaşi succes după „4,3,2“?

„4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ e un film de autor care reflectă concepţia mea despre cinema în acest moment. „Amintiri din Epoca de Aur“ e un film colectiv produs de mine în principal pentru a încuraja publicul român să se întoarcă la cinema.

N-are rost să comparăm carierele lor publice pentru că sunt făcute să servească scopuri diferite. „Amintiri…“ a fost invitat în selecţia oficială la Cannes şi s-a vândut deja în peste 25 de ţări din toată lumea -  nu cred că sunt cinci filme româneşti care să fi avut soarta asta, iar producţia, să nu uităm, este un film colectiv realizat împreună cu patru regizori care n-au debutat încă în lungmetraj. Cel mai mult, însă, îmi doresc ca filmul să readucă cât mai mulţi români în sălile de cinema, dar asta depinde de acum mai mult de spectatorii înşişi decât de mine.

Concurs de legende urbane

Mungiu crede că filmul se pretează unei continuări, mai ales că sunt multe legende încă neexplorate. Iniţial, scenaristul a scris nouă legende urbane, dintre care au fost puse în scenă şase. Printre poveştile care nu au intrat în proiect se numără şi „Legenda mortului viu“.

„În perioada comunistă s-a dat la un moment dat un decret, prin care oamenii care mureau în alt loc decât localitatea lor de origine urmau să fie îngropaţi acolo unde au murit. Cel mai probabil se dorea să se evite procesiunile. Legenda spune că atunci au fost unii care şi-au făcut o afacere din a transporta morţii dintr-o localitate în alta“, a povestit Mungiu. La toamnă, după lansarea filmului, producătorii vor să organizeze un concurs de legende urbane.

„Porcul avea replici pe care le-am tăiat”

În film apar multe cadre cu animale, despre care producătorul peliculei spune că a fost complicat să le realizeze. Una dintre cele mai savuroase scene este cea în care este gazat porcul, în bucătăria unui apartament. „Credeam că o să fie mai uşor de lucrat cu un porc decât cu un curcan. Am angajat un antrenor de animale. Cel mai complicat a fost cu sunetul, pe care a trebuit să-l tăiem la editare.

Ce-i drept, porcul avea câteva replici pe care le-am tăiat…“, zâmbeşte Mungiu. O altă scenă este filmată la o fermă de păsări, despre care cineastul mărturiseşte că a fost greu de găsit, mai ales una care să arate la fel ca înainte de ’89. „În timpul filmărilor, după toată treaba cu gripa aviară, s-a dat un act normativ, şi nu mai puteai să intri acolo, aşa că ne-am luat măsuri de protecţie. Arătam toţi ca cei de la NASA, cu pungi albe în cap“.

Cele şase părţi ale „Amintirilor“

„Legenda activistului în inspecţie”, de Ioana Uricaru
„Legenda fotografului oficial”, de Hanno Höfer
„Legenda politrucului zelos”, de Răzvan Mărculescu
„Legenda miliţianului lacom”, de Constantin Popescu
„Legenda vânzătorilor de aer”, „Legenda şoferului de găini”, de Cristian Mungiu.;