Creatoarea de lumi de la Opera Română

Viorica Petrovici creează decoruri şi costume la Opera Naţională din Bucureşti încă din 1984 Un om curajos. A trecut peste convenţii de la primul spectacol pe care l-a făcut. Un om

Viorica Petrovici creează decoruri şi costume la Opera Naţională din Bucureşti încă din 1984

Un om curajos. A trecut peste convenţii de la primul spectacol pe care l-a făcut. Un om curios. Niciun colţişor al profesiei n-a fost lăsat neexplorat. Un om mare. Ar fi putut să plece, dar n-a făcut-o: i-a plăcut să se lupte aici. Un om modest. Parcă n-ar vrea să ne spună premiile luate pe parcursul timpului.

Nu prea ştie nici cum de-a fost de acord să ne vorbească pe-ndelete despre ea, despre drumul ales. Zice râzând: "Când vorbesc despre vreun spectacol, o fac scurt şi la obiect. Ce fac azi e o excepţie. Excepţie de bătrâneţe, cred...".

Se spune despre Viorica Petrovici că e una dintre cele mai mari scenografe ale artei teatrale româneşti din ultimele decenii. Faţă-n faţă cu aprecierea, se fâstâceşte. N-ar fi vrut să-i pui în braţe "coşul" plin cu laude. "Niciodată nu mi-a plăcut să mă laude cineva, n-am ştiut să primesc acest lucru.

Aş vrea să mulţumesc, dar nu ştiu cum s-o fac. Am încercat să fac ceea ce-mi place şi să răspund aşteptărilor. Pentru că în momentul în care ai apărut în faţa publicului într-un fel, cred că e degradant să apari a doua oară altfel".

"Eu vreau să fiu ca Grigorescu!"

Născută în 1954, în Zăpodeni, un sătuc între Iaşi şi Vaslui, Viorica bănuia că o va lua pe-un drum aparte: "Eu, ca fire, eram mai răzvrătită. Aveam o personalitate foarte bine conturată. Nu ştiam neapărat ce vreau, dar ştiam că vreau ceva!"

Răbufnirea s-a produs în şcoala generală: "Prin clasa a VII-a, ne-a întrebat diriginta: <> , iar eu am zis: <> ". Examenul de admitere la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Iaşi a venit ca un pas firesc, deşi s-a produs fără ştirea părinţilor.

Atunci când "s-a spovedit", tatăl i-a spus ceva ce n-a uitat nici azi: "Tata mi-a zis foarte clar: <> ".

Viaţa ei, un şir de întâlniri şi acumulări

Sandei Manu îi datorează aplecarea către scenografie. "Am hotărât să dau la Scenografie după ce am văzut un spectacol făcut de ea în Iaşi. De altfel, întâlnirea cu Sanda Manu a fost ca un privilegiu al vieţii mele, pentru că a fost mentorul meu spiritual aproape toată cariera mea artistică". Zâmbeşte. A avut parte de multe întâlniri norocoase. Cu oameni îndrăzneţi, ca şi ea.

Care i-au permis să depăşească limitele. Să spunem doar că Viorica Petrovici a făcut scenografia la spectacolul "Oedip" al lui Andrei Şerban şi la "Trubadurul" lui Alexander Hausvater. Producţii atipice, care au stârnit, la momentul premierelor, valuri de discuţii. "Mie niciodată nu mi-a plăcut spectacolul clasic de operă şi am luptat cât am putut să introduc materiale noi, să citesc spectacolul de operă ca pe un spectacol de teatru. Şi-am avut şi şansa să întâlnesc nişte regizori care au marşat spre acest lucru".

De altfel, chiar debutul ei ca scenograf la Opera Naţională din Bucureşti, în 1984, cu baletul "Peer Gynt", a fost unul curajos: "Am făcut un decor abstract, în care pădurea din povestea lui Peer Gynt era simbolizată printr-un fel de sferă cu copacii aplicaţi, costumele erau foarte stilizate, o formulă atipică, foarte modernă".

Ca scenograf, nu eşti niciodată cap de afiş

Dacă a ştiut sau nu în ce se bagă, asta contează mai puţin. Azi, după ce-a gustat din toate borcanele, după
ce-a făcut şi scenografie de teatru, şi de operă, şi de film, poate să spună că meseria asta, "ca abordare, e destul de elitistă. Trebuie să iei o decizie importantă tu, ca artist plastic, să faci scenografie. Pentru că nu eşti niciodată cap de afiş.

Şi pentru că trebuie să-ţi asumi nişte lucruri care nu sunt ale tale, ca finalitate. Tu faci schiţele, dar reprezentarea finală e prin alţii: alţii fac decorurile închipuite de tine, alţii fac costumele, alţii ţi le pun în scenă".

Începuturile, căutările îi par Vioricăi Petrovici "cea mai frumoasă perioadă, atunci când faci un spectacol, momentele în care visezi cel mai mult". După discuţiile cu regizorul, când se stabileşte ideea pe care se va merge, după schiţe, machete şi calcule, urmează punerea în practică, pe care scenograful o urmăreşte cu maximum de atenţie.

"Atunci când se execută spectacolul, în mine e o vigilenţă extraordinară. Să nu pierd nimic din ce-am gândit. Tot timpul e o luptă: dacă cedez sau nu cedez ceva. Iar premiera este o ruptură care se întâmplă în tine. Eşti gol psihic şi terminat nervos. Vin acasă şi sunt întristată.

Mă gândesc: <> . Important e să ai forţa să te ridici, ca să faci următorul spectacol, altfel decât celălalt. Oricum, meseria de om de teatru nu poţi s-o faci decât dacă crezi total în ea. Dacă eşti capabil să renunţi la tine chiar, ca s-o poţi face.

Mi-aduc aminte că făceam un film, la un moment dat, şi în distribuţie era Leopoldina Bălănuţă. Şi murise atunci tatăl ei, preot într-un sat de lângă Focşani. Şi, ocupându-mă de costume, îmi zice: <> , şi eu: <> , <> ".

Spectacole şi premii

"Samson şi Dalila", "Traviata", "Italianca în Alger", "Falstaff", "Aida", "Oedip", "Romeo şi Julieta", "Bayadera", "Visul unei nopţi de vară"... ca să amintim doar câteva dintre spectacolele de operă şi balet realizate, ca scenograf, pe parcursul anilor.

Adăugăm aici numeroase spectacole de teatru, făcute la Bucureşti, Braşov, Ploieşti ori Sibiu, producţii puse în scenă la Opera Comică pentru Copii, expoziţii de scenografie în ţară şi în străinătate, costume pentru filme precum "Trahir", "Train de vie", "Asfalt Tango", precum şi o serie de premii care i-au răsplătit strădaniile. Cel mai important - "Placheta de Argint", obţinut în 2001 la o expoziţie internaţională de scenografie de la Novi Sad.