Craiova: Mihaela Olaru, o atletă care nu merită uitată

Sportiva de talie mondială este un nume aproape necunoscut în Bănie. Face parte din categoria acelor sportivi care, neştiuţi de nimeni, a luptat şi a suferit în diverse competiţii, departe de camerele de luat vederi.

Povestea Mihaelei Olaru (26 ani) este povestea unei învingătoare care a plătit prea scump victoria. Legitimată, pe când era abia o fetiţă de 13 ani, la Petrache Trişcu, apoi la CSM Craiova, Mihaela era, la acea vreme, marea speranţă a atletismului românesc. Face parte din generaţia Lilianei Bărbulescu, cea care a reuşit să se clasifice pe primul loc la Mondiale, în 2008, cu cel mai bun timp din lume la proba de 1500 m.

În 2004, la Campionatele Balcanice, desfăşurate la Atena, România a ocupat prima poziţie în clasamentul pe puncte, atât la masculin, cât şi la feminin. Dintre cele patru victorii, una a aparţinut Mihaelei Olaru, la proba de 1.500, urmată de Alina Cucerzan, la 3.000 metri, Monica Iagăr, la înălţime şi Adelina Gavrilă, la triplusalt. Sportiva cu dublă legitimare a ajuns până la mondiale.

„La campionatul mondial pentru juniori din Polonia, Mihaela a venit pe locul trei, dar a făcut o cursă extraordinară. Câştigătoarea locului I, oricum, avea un timp foarte tare, 2,02. Ele au venit acolo foarte aproape, dar cursa s-a câştigat cu 2,06, iar Mihaela a fugit  2,07. A făcut un record personal excepţional la un campionat mondial. Puţini sunt cei care reuşesc!, spune cu mândrie antrenoarea Eugenia Ene, cea care a descoperit-o pe tânără.

Preţul unei medalii

Deşi a obţinut rezultate excepţionale, câştigind zeci de trofee la competiţii naţionale şi internaţionale, cariera tinerei s-a terminat brusc. Un accident stupid i-a dăruit medalia de aur, dar i-a curmat în acelaşi timp cariera de sportiv.  „Mă aflam la Kalamata, la un concurs de Grand Prie. În timp ce alergam, am călcat strâmb pe bordura pistei şi mi-am rupt piciorul”, povesteşte Mihaela.  

Deşi o durea până la lacrimi, a continuat să alerge. Pentru ea conta doar succesul. Era o cursă contra cronometru. Minutele se scurgeau, iar dorinţa de a câştiga se contura printre liniile pistei … Şi a reuşit.  „Simţeam durea crunt, dar vroiam să câştig. Am alergat un timp foarte bun, de 4,09 minute  şi am reuşit să ocup primul loc pe podium. La acelaşi Grand Prie la care mi-am rupt piciorul şi în urma căruia s-a şi destrămat cariera mea de sportiv.” A fost ultimul concurs din viaţa ei. A fost cel mai glorios an, dar a şi însemnat ruperea de performanţă.

Singura amintire vie o reprezintă trofeele pe care le priveşte în fiecare dimineaţă, cu nostalgie. Medaliile Mihaelei Olaru îşi păstrează scînteierea adâncă şi răvăşitoare. „Aici sunt preţioasele mele medalii. Locul III la mondiale juniori. Aici e prima medalie internaţională din 1999.  Acolo sunt 2 medalii de aur la 800 m seniori şi tineret, apoi la 1500 m proba tineret. Aur şi bronz şi argint”, explică atleta. Alături de doi antrenori care au crezut în şansa ei, a pus în palmă, direct pe linia sorţii, aceşti bănuţi norocoşi. Pe o faţă auriţi, pe alta, plini de lacrimi.

„Visam că voi ajunge la olimpiada din 2008”

Sacrificiul Mihaelei a rămas anonim. Câteva articole de ziar, de câteva rânduri, despre succes. Despre preţul acestuia, nici o vorbă. Ochii fostei campioane de aur trădează durerea din suflet. Ştie că nu va mai alerga niciodată. Dar mai greu decât visul pierdut, cântăreşte dezamăgirea că peste aurul ei s-a aşternut cenuşa unei indiferenţe nedrepte.

„Mereu mi-am dorit să particip la olimpiade şi să -mi termin activitatea cu această performanţă. Nu am mai reuşit”, spune cu durere atleta.  Aurul ei nu mai contează acum în ochii nimanui. Straluceşte doar în lacrimile care i se preling pe obraz, când vede, la televizor, alţi tineri plini de speranţă, alergând spre victorie. Îşi doreşte să nu primească acelaşi dar, de la Federaţia de Atletism, dacă vor avea, vreodată neşansa ei. Nimic, adică. La mondiale a primit 7 milioane de lei vechi.