Covoarele care spun povestea Olteniei

Comenzile curg din ţară şi din străinătate. Iată o afacere bazată pe un meşteşug tradiţional. Fabrica de covoare olteneşti a profesoarei Antoaneta Nadu din Bechet. Se folosesc războaie

Comenzile curg din ţară şi din străinătate. Iată o afacere bazată pe un meşteşug tradiţional. Fabrica de covoare olteneşti a profesoarei Antoaneta Nadu din Bechet. Se folosesc războaie de ţesut de pe vremea străbunicii.

Să vorbim despre covoarele olteneşti. Cele făcute la Bechet, un oraş mic, aproape uitat de lume, din sudul Olteniei. Mulţi au cântat deja prohodul vechilor obiceiuri de la sate. Şi tocmai o meserie tradiţională e pe cale să relanseze azi o localitate unde alte întreprinderi, alea de pe timpul comunismului, n-au rezistat după 1990. Aceasta e povestea fabricii pusă pe picioare, din 2002 încoace, de profesoara de biologie Antoaneta Nadu. Atenţie, a pornit afacerea după ce a ieşit la pensie!

Am întâlnit-o prima oară pe femeia asta la Muzeul Satului, cu ani în urmă. Venise îmbrăcată în costum popular oltenesc şi îşi expusese covoarele pe gardul şi pe prispa uneia dintre casele de acolo. Era un adevărat "concert" de culori şi modele. Multe flori, animale, păsări. Ba chiar puteai să "citeşti" în lână poveşti locale, cu flăcăi şi fete. Nu mai spun de culori. Roşu, galben, verde, portocaliu. Culori vii, specifice sudului Olteniei. Ştiam de atunci că şi culorile astea au ceva special. Sunt făcute din plante. Reţeta e bine păzită. Secretul a fost transmis din generaţie în generaţie, dar numai celor care au "microbul" acestui meşteşug. "Nu e doar o afacere. E şi un mod de a salva de la dispariţie un meşteşug", am ţinut minte ce mi-a zis atunci interlocutoarea mea.

"Pictură" cu lână şi bumbac

Şi uite aşa m-am decis să mă duc acum la Bechet. Nu a fost nevoie să caut mult prin orăşelul acela. Toată lumea ştie de femeia asta. Bat la poarta unei case tradiţionale. Chiar la intrare mă întâmpină un fel de hală şi acolo văd războaiele de ţesut. Totul se face manual, ca pe timpuri. Trei femei stau pe câte un scăunel, în faţa unui "agregat" ţărănesc, "pictând". Nu degeaba uneia dintre ele, mai plină de imaginaţie, i se spune "urmaşa lui Ţuculescu", tocmai pentru "tablourile" ei. Mai e şi patroana, la alt război. Face şi ea treabă, cot la cot cu angajatele. Mi se explică cum e cu bumbacul, cu cele două rânduri de fire, împletindu-se aşa-numitul iţ, pe care apoi se introduce lâna. Baza viitorului covor o faci tot cu bumbac, pentru ca după aceea să continui cu lâna, pe cele două feţe ale carpetei. Ca să faci un covor oltenesc ai nevoie de inteligenţă, apoi trebuie să respecţi cu stricteţe modelul, să fii atent la simetria culorilor, la geometria modelelor. Aşa îmi spune stăpâna casei.

Autenticul nu e perfect

Oltenii fac covoare de când se ştiu. "S-a ţesut la început din fire de iarbă, apoi din papură, pe urmă s-a folosit lâna", aud eu. Covorul a fost pus iniţial pe pat, după aceea a "urcat" pe pereţii interiori ai caselor, pe urmă a "coborât" pe podele. "Nu era casă de om gospodar în care femeia să nu ţeasă covoare. Le făcea şi pentru căminul ei, dar să aibă şi zestre pentru fată", continuă povestea. Nu zic că acum oltenii ar fi mai puţin harnici ca pe timpuri. Dar cert e că meşteşugul acesta aproape că a murit. "Chinezăriile sunt acum la modă", e supărată profesoara, care zice că până şi acolo, în îndepărtata Asie, se fac un fel de carpete, la maşină, care seamănă, prin modele şi culori, cu autenticul oltenesc. Aşa îmi explică de ce a intrat greu pe piaţă, în România şi în străinătate, din 2002 încoace, de când şi-a deschis fabrica. "Mulţi aveau impresia că sunt doar un simplu comerciant de covoare, că le cumpăr de undeva şi le vând în altă parte". Vrei să cumperi un covor oltenesc autentic? Uită-te cum e lucrat. Dacă mai are unele greşeli, dacă ţesătura e inegală, înseamnă că e făcut de mâna omului. Numai "perfecţiunile" sunt copii după original.

Patroană de la 54 de ani

Are şi femeia din faţa mea povestea ei. Destinul unui om care a luat viaţa de la capăt la 54 de ani. A ieşit la pensie în anul 2000, iar doi ani mai târziu s-a apucat de producţia meşteşugărească. Avea un război de ţesut vechi de 100 de ani. Lemnul a rezistat, pentru că a fost îmbibat în petrol, ca să nu-l atace cariile. A mai dat comandă la tâmplarii din zonă pentru încă şase războaie de ţesut, făcute după schiţe vechi de când lumea. Tot în 2002 a avut prima angajată. "Am găsit atunci o singură femeie care mai ştia meşteşugul", zice Antoaneta Nadu, care are în prezent cinci muncitoare, calificate la locul de muncă. Apoi s-a zbătut şi a reuşit să înfiinţeze o catedră de ţesut covoare la Clubul Copiilor din Bechet, pe unde au trecut deja zeci de eleve, profesoară fiind cea mai iscusită dintre muncitoarele fabricii cu pricina. Catedra de meşteşuguri e cu bătaie lungă, pentru că patroana are gânduri mari. Vrea să acceseze în acest an un program european din fondurile structurale pentru România, în valoare de cel mult 100.000 de euro, astfel încât să-şi extindă fabrica şi să aibă 50 de angajate. Deja a făcut câţiva paşi spre dezvoltare, anul trecut câştigând două proiecte guvernamentale pentru întreprinderi mici şi mijlocii. Fabrica extinsă va avea vestiare, depozit, vopsitorie, uscătorie şi atelier pentru finisaje. Dar covoarele se vor face tot manual.

Covoare pe internet

Ieşirea puternică în lume a covoarelor olteneşti s-a făcut în 2004, când s-a "născut" pe internet pagina de profil de la Bechet. "Am avut zeci de mii de vizitatori în primul an", aflu de la meşterul-şef. Au început să vină comenzile din străinătate şi din ţară. Francezii vor covoare româneşti, viu colorate, mai ales pentru camera copiilor, în timp ce patronii români din domeniul turismului rural au nevoie de asemenea carpete pentru accentuarea rusticului. "Reuşim să facem cam 15 metri pătraţi de covoare pe lună", în condiţiile în care un asemenea produs, la dimensiunile de trei metri lungime şi doi metri lăţime, e gata în două luni, valoarea sa ajungând până la 200 milioane de lei vechi. E preţul obţinut la o recentă licitaţie din Bucureşti. "Eu sunt optimistă şi cred că voi apuca ziua în care să văd că de la poarta mea pleacă baloţi de covoare". Vine vorba şi de oraşul Bechet. Mai e ceva de muncă aici? Ioc! Mi se zice. Ba da, mai e. Fabrica de covoare olteneşti.