Corneliu Porumboiu: „Filmul meu va răsturna clişeul despre poliţişti“

Corneliu Porumboiu mărturiseşte că a primit oferte să facă film în SUA, însă momentan nu este tentat de această oportunitate, deoarece simte că are multe poveşti de spus în România.„Poliţist, Adjectiv“, cel de-al doilea lungmetraj scris şi regizat de Corneliu Porumboiu, a fost ales în secţiunea „Un Certain Regard“ a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes (13 – 24 mai 2009).

Vă aşteptaţi să mergeţi din nou la Cannes?

Atunci când aplici la Cannes, te aştepţi să fii luat în seamă. Festivalul este o rampă de lansare şi acolo ai posibilitatea să îţi vinzi filmul, să fii văzut de presă, de distribuitori şi e un loc foarte bun pentru un film mic cum este al meu.

De data aceasta, sunteţi în competiţie cu regizorul Cristian Mungiu în secţiunea „Un Certain Regard“. Vă este teamă de concurenţă?

Filmul lui Cristian nu este practic al lui, este produs de el. Este un film format din mai multe scurtmetraje. Pe de altă parte, important este că suntem amândoi acolo. Sper ca ambele filme să se descurce bine. Mai sunt în competiţie alte 18 producţii. Nu ştiu nimic despre ele, pentru că abia am văzut lista.

Cum v-a venit ideea pentru „Poliţist, Adjectiv”?

S-a numit iniţial „Intermediar” şi a pornit de la o idee la care lucrez de multă vreme. Scenariul a avut de-a lungul timpului patru variante. Nu pot să spun că e inspirat dintr-un fapt real. Este povestea unui poliţist de provincie, care are un caz minor de consum de droguri. El nu vrea să-l rezolve, crezând că legea se va schimba şi n-ar dori să aibă pe conştiinţă viaţa unui tânăr.

Este o comedie?

Are un anumit tip de umor. Mai degrabă e un film care duce mai mult spre absurd. Nu are tipul acela de umor din „A fost sau n-a fost?”.

După premiul Camera d’Or, câştigat la Festivalul de la Cannes, v-a fost mai uşor să faceţi cel de-al doilea lungmetraj?

Într-un fel, da. Am ţinut să fac un film fără coproducător din străinătate pentru că bugetul mi-a permis. N-am vrut să am alţi coproducători pentru că îmi place să decid asupra filmului şi asupra destinului lui.

Sunteţi şi scenaristul filmelor pe care le faceţi. Aveţi mai multă încredere în textele dvs. sau nu aţi găsit acel scenariu care să vă impresioneze, scris de un alt autor?

Îmi place foarte mult să scriu. Am fost format aşa încă din şcoală. Mi-am scris singur scenariile şi n-am simţit nevoia să lucrez cu altcineva.

Am şi un fel particular de a lucra. Îmi place să mă las dus de subiect, mă întorc tot timpul, rescriu mult. Este vorba de un proces îndelungat. Mă tem de formule, de structura clasică ce se foloseşte în scrierea unui scenariu. Tot timpul am căutări dramaturgice şi asta m-a făcut să scriu singur.

Cât vă ia să scrieţi un scenariu?

Pentru „A fost sau n-a fost?“, am scris scenariul într-o lună, iar pentru „Poliţist, Adjectiv“, am lucrat un an şi ceva. Când lucrezi la un film eşti în totalitate captat de el. Într-un fel, „A fost sau n-a fost?“ mi s-a părut mai uşor, era un subiect pe care îl ştiam de foarte multă vreme.

La „Poliţist, Adjectiv“ a fost o muncă mai laborioasă. Începusem cam patru sau cinci scenarii. Prima variantă a fost mult mai complicată. Erau trei povestiri. De fapt, e o dublă căutare. În primul rând, începi scenariul care este o poveste, dar tot timpul te gândeşti şi la felul în care va arăta.

În al doilea rând, fiecare peliculă te radicalizează, iar părerea regizorului se schimbă de la film la film, se rafinează. Prietenii mei au citit celelalte variante de scenariu şi mi-au spus că sunt OK, dar nu simţeam eu că îmi oferă tipul de cinema pe care îl căutam.

„Obişnuiesc să dau scenariul la citit“

După ce lucraţi o variantă de scenariu, le arătaţi prietenilor ce a ieşit?

Da. Obişnuiesc să dau scenariul la citit. Scenariul este o etapă intermediară. Până la urmă este o propunere. Nu cred în scenarii finite, pentru că nu este literatură, dar dau la citit deoarece atunci când lucrezi singur eşti puţin autist. Şi ai nevoie de anumite păreri, la un moment dat.

Piese de teatru v-aţi gândit să scrieţi?

Filmul mi se potriveşte mai mult. Atunci când scriu un scenariu mă gândesc de la început cum va arăta el în film.

Cum aţi ajuns să faceţi regie de film?

Am venit la 18 ani în Bucureşti să studiez managementul. Nu mi-a plăcut, dar am reuşit să termin această facultate. Începând din anul I de management m-am dus la Cinematecă. Apoi, m-am apucat să scriu scenarii. În 1998, am dat prima oară la „Regie de Film“. Am intrat în 1999.

A existat un film anume care v-a determinat să deveniţi regizor?

Primul film pe care l-am văzut la Cinematecă a fost „La Dolce Vita” şi mi-a plăcut enorm. Stăteam mai mult la Cinematecă decât la Facultatea de Management.

Nu v-a tentat să fiţi om de afaceri precum tatăl dvs.?

Iniţial, mă gândisem să fiu manager. Apoi, plăcându-mi foarte mult filmul şi descoperindu-l la Bucureşti, la 19 ani, cumva mi-am pus în minte să fac lucrul acesta. În cazul în care nu intram la ATF (pentru că picasem în primul an), mă gândisem să rămân în zona aceasta de management.

„Primul film a fost făcut cu ajutorul familiei“

Ce au spus părinţii dvs. când au aflat că vreţi să daţi la Regie?

Mama mi-a zis din prima clipă că o să ajung la Cannes. Eu nici nu ştiam ce este Cannes-ul (râde). Tata mi-a zis: „Păi dacă asta vrei, fă-o“. Ai mei îmi sunt alături şi mă sprijină, cu bani, cu sfaturi. Primul meu film a fost făcut cu ajutorul familiei, altfel nu-l făceam. Ei cred în proiectele mele.

Soţia dvs. este franţuzoaică. Nu vă bate gândul să plecaţi din România şi să vă stabiliţi în Franţa?

Mă tentează într-un fel, dar până acum nu am luat o decizie. Îmi place în România. Bineînţeles că, din când în când, iau în considerare şi cealaltă variantă. Mai ales că am şi o fiică şi mă gândesc cum ar fi mai bine pentru ea. Locuim în Bucureşti şi mergem destul de des în Franţa. Este altceva să te duci o lună-două şi altceva să trăieşti acolo. Am avut propuneri să fac filme în Franţa sau în SUA. Încă nu mă interesează. Nu pot să zic ce voi face în timp.

Ar ieşi bani frumoşi dacă aţi face film în SUA...

E alt tip de cinema. Este un sistem mai complicat acolo. Producătorul decide, iar regizorul n-are atâta putere. Nu vreau să fac tipul acesta de cinema acum. Nu pot să spun că nu voi face niciodată, dar nu mă interesează momentan. Vreau să îmi spun poveştile mele, să pun pe ecran lumea pe care o ştiu şi de care îmi pasă.

Aţi vrea să vă întoarceţi la tema comunismului, abordată în primul film al dvs.?

Nu... Până şi „A fost sau n-a fost?“ este un film despre prezent. Am o problemă cu felul în care se fac filme despre trecut. Cred că filmul se face doar la prezent. „A fost sau n-a fost?“ arăta felul în care noi mistificăm istoria.

Ce amintiri aveţi din comunism?

În `82, trebuia să vină Ceauşescu la Vaslui. Eram în clasa întâi şi trebuia să stăm pe stradă cu o garoafă în mână şi să o fluturăm. Când a trecut maşina, toţi aşteptam să îl vedem.

Am fost foarte dezamăgit că, după ce ne-au ţinut în stradă vreo trei-patru ore, nu l-am văzut pe tovarăşu’. Mai am o amintire simpatică. Odată au filmat pentru „Cântarea României“. Tot aşa au adus liceeni şi elevi în stradă. Toţi formau litere, cuvinte cu „Trăiască...“ şi s-a stat o zi întreagă pentru un cadru. La televizor, imaginea despre Vaslui a stat trei secunde pe ecran.

„Fiecare regizor are căutările lui în cinema“

Ce vă place la cinematografia românească?

Cinematografia românească este un concept abstract. Acest „nou val al tinerilor regizori“, să zic aşa, vine din urmă şi am văzut scurtmetraje foarte bune. Cred că vine o nouă generaţie care e diferită de cea de acum, ceea ce este foarte bine. Pentru că înseamnă că sunt nişte experienţe acumulate. Fiecare generaţie aduce problemele ei şi o nouă perspectivă. Asta îmi place, pentru că, dacă există susţinere de la stat, poate să fie un moment de continuitate a cinematografiei româneşti. 

Ce nu vă place?

Nu putem vorbi încă de o industrie. Totuşi nu avem receptarea pe care mi-aş dori-o în România, din raţiuni tehnice şi din lipsă de public. Din acest punct de vedere este o perspectivă destul de pesimistă. Până la urmă, eu ca regizor vreau să am public de aici, din România. Este încă o lume în formare.

Când credeţi că se va schimba ceva?

E foarte greu de spus, pentru că avem totuşi cel mai mic număr de spectatori care intră în cinema.

Dar la premii stăm foarte bine...

Aşa este. E un paradox. Şi în străinătate s-a înregistrat o scădere a intrărilor la cinema fiindcă au apărut celelalte alternative: DVD, televiziune etc. Pe de altă parte, e normal să nu vină foarte mulţi oameni la tipul acesta de film pe care îl fac. Nu m-aş aştepta să am spectatori cât un film de Hollywood.

Trist este că nu există săli în care să ruleze filme de autor. În această perioadă, România se confruntă cu probleme mai grave şi nu poţi să le reproşezi oamenilor că nu se duc la film când nu au cu ce să îşi plătească ratele. Pe de altă parte, la nivel de infrastructură şi programe se poate face mai mult. Ar fi aberant să mă gândesc să am spectatorii lui Spielberg.

Cum vă înţelegeţi cu ceilalţi regizori din generaţia dvs.: Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu, Radu Muntean sau Cristi Puiu?

Ne vedem filmele şi le discutăm în variantă de montaj... De exemplu, am văzut „Amintiri din Epoca de Aur“. Cristi Mungiu a făcut o proiecţie cu ceva timp în urmă, cred că anul trecut. Ne-am întâlnit, apoi l-am chemat şi eu pentru a vedea filmul meu. Am văzut şi peliculele lui Radu Muntean sau Radu Jude.

Mai citim între noi chiar şi scenarii. Fiecare are căutările lui în cinema, fiecare e diferit până la urmă. Fiecare realizează că eu nu pot să fiu Mungiu, iar Mungiu nu poate să fie Porumboiu. La fel realizează şi ceilalţi, nu e o chestie de orgoliu aici. Toţi suntem destul de profesionişti să acceptăm ceea ce face fiecare.

 „Sunt un consumator de policier“

Dragoş Bucur (dreapta) şi Vlad Ivanov (mijloc) sunt actorii din rolurile principale,în „Poliţist, Adjectiv“, regizat de Corneliu Porumboiu

Cum s-a născut acest personaj, poliţistul de provincie?

Am prieteni poliţişti şi m-am inspirat cumva din zona aceasta. Tot timpul am vrut să fac un policier. Sunt un consumator de policier. E un gen care îmi place. „Poliţist, Adjectiv” este un film atipic, o să vedeţi.

Aţi portretizat un poliţist deştept sau unul care e luat mereu în băşcălie?

Este vorba despre un poliţist bun, sârguincios. Cred că filmul acesta va răsturna clişeul nostru despre poliţişti, cel puţin din filmele româneşti, în care există multă ironie la adresa acestora. Este ceva mai mult decât ironie, pentru că ea e bună.
Este chiar băşcălie.

E un film poliţist cu urmăriri, cu maşini în flăcări, cu bang-bang?

Intriga este una poliţistă clasică, dar este făcută altfel. O să vedeţi urmăriri luuuuuuungi... (râde). Tocmai, filmul se luptă cu aceste clişee. Nu ştiu câţi vor rezista la el. 

Despre fotbal şi film

Regizor şi scenarist, Corneliu Porumboiu s-a născut la 14 septembrie 1975, la Vaslui. Între anii 1994 şi 1998  a urmat Facultatea de Management, Academia de Studii Economice, din Bucureşti, însă din primul an de studii era cu gândul la film. A reuşit să intre la „Regie Film“, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ din Capitală, în 1999.

Şi-a început cariera de regizor, cu scurtmetrajele şi mediumetrajele „Graffiti“, „Love ... sorry“, „Post telefonic suspendat temporar“, „Pe aripile vinului“,  „Călătorie la oraş“, „Visul lui Liviu“. A urmat lungmetrajul “A fost sau n-a fost?”, în 2006, pentru care a câştigat premiul „Camera d’Or“ la Cannes. În vara acestui an, va apărea pe marile ecrane româneşti al doilea lungmetraj al său, „Poliţist, Adjectiv“.

Filmele româneşti de dinainte de ’89. „S-au făcut numeroase filme bune. Sunt câţiva autori foarte serioşi, să zic aşa. Îl admir mult pe Lucian Pintilie. Am şi norocul să ţin legătura cu dânsul. Discutăm tot timpul. Am o relaţie mai apropiată cu domnul Pintilie. Discut mai mult cu dânsul decât cu regizorii din generaţia mea. Pentru mine, «Reconstituirea» este un film mare“.

Fotbal în adolescenţă.

„E o lume pe care o ştiu foarte bine. M-am gândit, la un moment dat, să fac filme despre echipele din Divizia D. Este o lume specială acolo. Este o lume tragi-comică, pe care am văzut-o. Mă uit la meciurile Vasluiului. Urmăresc şi ştirile legate de tatăl meu. Îi spun să nu se mai certe atât. Îmi place fotbalul.

L-am şi practicat la un moment dat, în adolescenţă. Însă mi-am dat seama la timp că nu sunt bun ca fotbalist. Îmi place să văd un meci de Champions League, dar şi meciurile bune din România“.