Contabilitatea morţii

la 1 decembrie, sub roţile unui camion şi-au pierdut viaţa opt oameni, iar alţi 12 au fost grav răniţi. Autorităţile nu înţeleg că tergiversarea acestei legi se plăteşte infinit mai scump

la 1 decembrie, sub roţile unui camion şi-au pierdut viaţa opt oameni, iar alţi 12 au fost grav răniţi. Autorităţile nu înţeleg că tergiversarea acestei legi se plăteşte infinit mai scump decât show-urile politicienilor lihniţi să crească în sondaje. De şase ani, de când Codul Rutier se învârte prin tot felul de comitete şi comiţii, pe drumurile patriei au fost ucişi peste 14.000 de oameni, fără ca moartea să ţină cont de vârstă, apartenenţă politică, statut social sau religie. Nici măcar luptele din Irak şi Afganistan n-au produs atâtea victime. Acolo şi-au pierdut viaţa aproape 3.600 de militari ai forţelor aliate în luptele cu rebelii. Adoptarea Codului Rutier în urmă cu câţiva ani n-ar fi eradicat accidentele de circulaţie, dar numărul victimelor ar fi fost cu certitudine mult mai mic. Parlamentarii noştri au avut însă mereu alte probleme importante de rezolvat, precum modernizarea trotuarelor din mediul rural sau plantarea de pomi fructiferi pe marginea drumurilor naţionale. Până la urmă, noul Cod Rutier respectă toate standardele europene, în timp ce drumurile din România au rămas pe undeva pe la mijlocul secolului trecut. Acestea sunt însă treburi minore faţă de nevoia de girofar pentru care mai toate instituţiile statului s-au luptat cu înverşunare. De altfel, acesta a fost şi motivul pentru care legea circulaţiei a fost întoarsă de la promulgare acum câteva luni. În loc să fie preocupat de starea drumurilor şi de adaptarea regulilor de circulaţie la realitatea de pe şosele, Ministerul Transporturilor a avut grijă să-şi introducă dreptul la girofar în legea de funcţionare şi organizare, fentând astfel Codul Rutier. Culmea e că girofarurile au fost considerate necesare pentru oprirea şi verificarea autovehiculelor care se ocupă cu transportul de persoane şi marfă, or tocmai acestea au fost implicate în cele mai grave accidente rutiere din acest an. Dacă tot nu-i deranjează nimeni, românii se vor înghesui în continuare câte douăzeci într-o dubă de marfă, patronii firmelor de maxi-taxi îşi vor fugări şoferii pe maşini transformate în fundul curţii şi măcelul va continua în acelaşi ritm. La fel de adevărat este şi faptul că, la noi, maşinile au devenit mult prea puternice faţă de starea drumurilor. Aici intervine însă şi inconştienţa celor care le conduc. Mai grav este că cei mai periculoşi şoferi fac parte din clasa medie care, în toate ţările civilizate, este motorul societăţii. În România este exact pe dos.Chiar dacă sistemul de radare fixe a făcut ordine pe DN1, modelul nu a fost preluat şi pe alte drumuri naţionale, deşi soluţii de finanţare s-ar găsi. Camerele video ale poliţiei ar putea fi montate măcar în punctele negre, dar nimeni nu are o astfel de preocupare.Pe lângă toate acestea, în România nu există o politică guvernamentală de sprijinire a programelor de prevenire a accidentelor de circulaţie, aşa cum se practică în ţările UE. Acolo, statul investeşte anual milioane de euro tocmai pentru a susţine legislaţia şi a limita costurile sociale ale pierderii vieţilor omeneşti. La noi, campaniile de prevenire sunt organizate de poliţie, iar banii provin din sponsorizări sau de la organizaţii neguvernamentale. Statul doar contabilizează morţii.