Constituţia care ne trebuie

suficiente puteri, ba chiar îi lasă loc şi de un pic de abuz. Reţeta este simplă atunci când şeful statului vrea să scape de vreun membru al guvernului. Preşedintele sună un prieten, îl

suficiente puteri, ba chiar îi lasă loc şi de un pic de abuz. Reţeta este simplă atunci când şeful statului vrea să scape de vreun membru al guvernului. Preşedintele sună un prieten, îl pune să-l reclame la Parchet pe ministrul indezirabil, se reuneşte apoi comisia specială - nu degeaba numită "de la Cotroceni" - care decide că poate începe urmărirea penală, iar în final respectivul demnitar este suspendat. Ar fi însă păcat să modificăm din nou Constituţia pentru a-i lua şefului statului şi acest drept. Motivul ar fi că, într-o democraţie plăpândă, precum cea din România, unicul sistem de control reciproc - aşa-numitul "checks and balances" - care pare a funcţiona este cel dintre preşedinte şi prim-ministru. În 1787, când a fost aprobată Constituţia SUA, a fost legiferat un model de supraveghere reciprocă între cele trei puteri - legislativă, judiciară şi executivă. Cu intenţie, legea fundamentală a acelei ţări a fost scrisă astfel încât să pară oarecum ineficientă, întrucât nu conferea niciuneia dintre părţi prea multe drepturi. "Dacă oamenii ar fi îngeri, nu ar mai fi necesară nicio guvernare", a explicat James Madison, unul dintre părinţii Constituţiei SUA, motivul pentru care niciun demnitar nu trebuie să deţină o putere excesivă. În România, pe hârtie, există, bineînţeles, un sistem asemănător. Legislativul a devenit însă o simplă maşină de vot, iar magistraţii mai au mult până când vor şti să profite în mod onorabil de independenţa care li s-a conferit acum circa doi ani. De aceea, aşa ineficient cum pare, sistemul românesc de partajare a puterii între preşedinte şi premier este ceea ce trebuie acestei ţări. Un preşedinte ales direct nu poate fi decât un tip populist - gata oricând să bea un şpriţ cu băieţii la cârciuma din colţ şi care nu strâmbă din nas atunci când vecinul de masă, uşor afumat, sare să-l pupe - iar postul i se potriveşte ca o mănuşă lui Băsescu. Ar fi riscant însă să-i dăm acestuia şi banii ţării pe mână, unul dintre riscuri fiind acela că, în prag de campanie electorală, ne-am putea trezi cu o gaură mare în buget. Cine vrea să vadă cum a ştiut Băsescu să cheltuiască banii statului, atunci când i-a avut pe mână, nu are decât să facă o plimbare pe Autostrada Bucureşti-Piteşti. Pe de altă parte, un prim-ministru moale şi preocupat doar să-şi asigure o viaţă confortabilă, aşa cum este Tăriceanu, cere, pur şi simplu, un preşedinte care să-l împingă de la spate. În plus, încrengătura de relaţii dintre liberali şi lumea afacerilor are nevoie de un ochi vigilent, care să vegheze asupra unor eventuale derapaje. Într-o ţară în care niciun politician marcant nu a fost nici măcar judecat pentru corupţie, este firesc să-ţi doreşti ca, atunci când guvernezi, să te şi îmbogăţeşti. Este foarte posibil că doar teama de Băsescu i-a împiedicat pe liberali, dar şi pe ceilalţi parteneri de guvernare să procedeze în aşa fel încât politicienii din PSD aflaţi la putere între 2000 şi 2004 să pară nişte mărunţi hoţi de buzunare. Aşa că avem exact Constituţia care ne trebuie: Băsescu îl veghează pe Tăriceanu, Tăriceanu pe Băsescu, iar noi putem dormi un pic mai liniştiţi.