Adevarul.ro

Am fost pus în faţa unei poveşti fabuloase. Este vorba despre destinul unui mare artist. Cât de mare nu pot eu stabili, şi nici nu am s-o fac. Cert este că povestea în sine, care conţine

Am fost pus în faţa unei poveşti fabuloase. Este vorba despre destinul unui mare artist. Cât de mare nu pot eu stabili, şi nici nu am s-o fac. Cert este că povestea în sine, care conţine zbaterea unui om, a unui artist plastic, lupta lui cu o boală de familie, cu viaţa dusă sub comunism şi după, cu sărăcia şi nevoile, toate acestea merită cunoscute, ştiute. Iar dacă nu, luaţi-o ca pe o "novelă". Cu un personaj adevărat, cu întâmplări reale: un om sărman, un talent, unul sau mai multe ospicii, o cămaşă de forţă, un om împachetat într-un portbagaj de maşină a poliţiei, o răpire, o captivitate de binefacere şi, nu în ultimă instanţă, o operă artistică. Mai întâi ignorată, apoi râvnită. Nişte oameni care i-au vrut binele, nişte oameni care au vrut să-l exploateze. Iată câteva dintre reperele "novelei". Iar dacă istoria artelor va hotărî că artistul vâlcean Constantin Cerăceanu este un geniu autentic, iată şi prima tentativă de schiţă de biografie a lui. Care, deocamdată, nu e deloc o legendă.

Repet, luaţi-o cum vreţi, dar aici, în acest story, pulsează o viaţă adevărată cu un destin fulminant. Am încercat să eludez orice consideraţie personală. Mi-am bazat povestirea pe ceea ce mi-a spus pictorul vâlcean Gheorghe Dican, descoperitorul "din faşă", apoi pe întreprinderile generoase ale criticului Pavel Şuşară. Chiar şi pe geniala lui fotografie din care se citeşte zbaterea unui artist chinuit. La care am adăugat "depotiţiile" unei colege şi ale unui fost elev, care dintr-o postură administrativă ridicată a încercat să-şi ajute profesorul de desen.

"Despre starea şi felul lui de criză au rămas două poveşti .Una: Pavel Şuşară a fost împreună cu Aurelia Mocanu la el, la Zătreni, i-au făcut nişte poze, au stat de vorbă, l-au fotografiat, i-au dus mâncare, i-au arătat catalogul pe care Pavel Şuşară l-a făcut atunci când i-a organizat expoziţia în Galeria Luchian, iar Cerăceanu le-a spus: <>. Şuşară, cu umorul care-l caracterizează, a spus: <>. Alta: când Şuşară l-a întrebat pe Cerăceanu de ce nu lucrează mai mult şi el a spus: <>.

Gheorghe Dican, artist plastic, Rm. Vâlcea: Descoperirea

"În anii "80 expuneam alături de colegii mei la galeriile de artă. Am întâlnit un pictor extrem de ciudat ca stil, ca manieră de exprimare. Practic, el ieşea din tiparele noastre. Constantin Cerăceanu expunea la începutul anilor "80 alături de toţi artiştii vâlceni, cu lucrări foarte puţine. Era foarte zgârcit în a da lucrări la expoziţii şi m-am interesat ce este cu el. Am aflat că este profesor la Şcoala nr. 4 din Râmnicu Vâlcea şi că nu vrea să expună pentru că el consideră că nu este un artist de actualitate, nu este în stilul modern. Atunci, eu mă uitam la picturile lui cu neîncredere. Nu am simţit de atunci că este un pictor care va avea un cuvânt de spus în arta românească. Au trecut anii. Constantin Cerăceanu nu a mai vrut să expună alături de noi. Ştiam că el există ca profesor la Şcoala nr. 4. Ştiam că are probleme de sănătate. Nu l-am cunoscut practic până în 1986, când i-am organizat prima expoziţie. Atunci l-am rugat pe un coleg să se intereseze unde stă şi cum pot să iau legătura cu el pentru că vreau să-i fac o expoziţie. Am aflat că stă undeva în zona centrală a oraşului, numai că era internat într-un spital.

Lucrări vândute cu 20.000 de lei bucata, prin 1996

Mărturisesc că am şi uitat o perioadă de existenţa lui până când am aflat un lucru care m-a şocat şi care m-a determinat să mă ocup urgent de organizarea unei expoziţii. Existau câţiva medici în localitate care-i cumpărau lucrări de la mama lui, care avea 82 de ani atunci, cu nişte sume incredibil de mici. Lucrări de Cerăceanu se vindeau în Râmnicu Vâlcea la 20.000 de lei bucata în 1996-1997. Atunci mi-am dat seama că trebuie stopat acest lucru, că acest artist are valoare şi că trebuie să organizez o expoziţie să-i vând lucrările mai scump, să-l ajut. M-am întâlnit cu mama lui, i-am spus cine sunt şi ce vreau. Mi-am dat seama că şi ea era cu anumite probleme psihice. Am aflat povestea familiei lor: Şi tatăl lui Cerăceanu, pictorul, era plin de talent. I-am văzut şi câteva lucrări. Am văzut că în casa lor, de două camere, era o bibliotecă cu cărţi de literatură valoroase. Am aflat atunci că Cerăceanu a mai avut un frate care a terminat Filologia şi după aceea s-a sinucis, tot din probleme psihice. Am reuşit să-i câştig încrederea mamei şi am hotărât să mergem la spital, la căminul de la Măciuca.

Nu ştiu dacă este cazul să vorbesc despre asta. Când am reuşit să intru în acea instituţie, nu ştiu dacă pot să-i spun instituţie, am rămas şocat de ce am văzut. Practic, oamenii de la Măciuca, în perioada anului respectiv, erau duşi acolo să moară, nu să trăiască. Era un fel de cimitir al elefanţilor. Primul contact cu Cerăceanu a fost unul extrem de trist, pentru că el era un tip abulic, nu voia să comunice. Cred că era într-o fază acută a bolii.
I-am dus mâncare, i-am dus salam. Mânca din alimentele pe care i le-am dus ca unul care uitase exerciţiul mâncatului. Era slab, arăta ca un deţinut de la Auschwitz. L-am întrebat despre profesorul lui, maestrul Corneliu Baba. Nu a vrut să spună nimic. Am plecat cu un gust amar. Am convenit cu mama lui să-i organizez totuşi expoziţia. Mai mult decât atât, am convenit să-l luăm de la spital. Ca să-l scoatem din spital a trebuit să aranjez în altă parte. Am aranjat cu Silvia Creangă, care era directoarea spitalului de la Păuşeşti, să-l internez la ea.

Prima expoziţie, la 55 de ani

În general, cei care se internau aici sufereau de boli psihice uşoare şi o internare nu putea să dureze mai mult de trei săptămâni. Totuşi, Silvia Creangă a fost extrem de înţelegătoare. L-a ţinut aproape şase luni. L-am adus mai întâi acasă pentru prima expoziţie. Prima din viaţa lui. Avea 55 de ani. L-am adus la galerie. Toată expoziţia era deja pregătită, îi luasem toate lucrările, le panotasem. Era într-o fază bună atunci. A fost extrem de plăcut surprins de cum arată expoziţia. L-am întrebat cu cât vrea să vândă o lucrare. El a spus că nu vinde lucrări pentru că nimeni nu crede că va fi interesat de ceea ce face el. Mi-a cerut o cafea. Mama lui s-a opus, spunându-mi că boala lui se trage de la o cafea pe care i-au dat-o colegii securişti la şcoală. Nu cred că boala lui venea de acolo. Sunt convins că nu era aşa, dar mama lui avea această obsesie. Fuma foarte mult, Carpaţi fără filtru. I-am dat să bea o cafea. A savurat-o. A băut prima cafea împreună cu mine după trei ani de Măciuca, după trei ani de "exil şi temniţă grea". Atunci când l-au dus cu maşina poliţiei, l-au închis în portbagaj. Mama lui susţinea că era foarte violent. Mă îndoiesc. Nu l-am văzut niciodată violent. La prima expoziţie a fost prezent un public extrem de numeros, oameni pe care eu i-am adus. Oameni cu bani.

I-am adus pentru a face un gest umanitar. S-au vândut în jur de jumătate din lucrările din expoziţie, peste 20. Marea majoritate a celor care au cumpărat lucrările au făcut-o dintr-un gest umanitar, nu din convingere. Unii au spus că preferă să dea banii pentru că lucrările nu li se pare interesante. Acum regretă. Expoziţia a fost un succes. A fost prima dată când am făcut un proces-verbal de predare-primire. Am fost extrem de atent la această expoziţie. Nu se întâmplă asta cu orice artist. Am considerat că este normal ca muzeul să aibă câteva lucrări de la el şi am găsit un sponsor care mi-a dat o sumă infimă de bani, pe care i-am dat mamei lui, şi am achiziţionat trei-patru lucrări pentru Muzeul de Artă din Râmnicu Vâlcea. A urmat internarea. Între timp, i-am mutat lucrările în holurile primăriei. Am considerat că e normal să mai afle şi alţii despre el. Din păcate, oamenii nu erau aşa de curioşi, de interesaţi, mai ales că nu făcea o pictură care să placă. După şase luni, cum am spus, a trebuit să-l iau de la spital. La câţiva kilometri de Păuşeşti exista Azilul de la Sărăcineşti, am aranjat o cameră pentru el. Dorinţa lui dintotdeauna a fost să vină acasă şi să lucreze. Numai că mama lui nu voia acest lucru. Voia să-l ştie cumva în altă parte, dar să-l şi poată supraveghea Întâi a stat cu încă un bătrân în cameră. Am intervenit la autorităţile judeţene, la dl Nicolae Jivan, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, care îi fusese şi elev şi ţinea foarte mult la el.

Fuga din azil şi pacea interioară

Din păcate, după două zile a fugit din azil. A urmat o lungă perioadă de linişte, de pace interioară, timp în care Cerăceanu, care era un tip sobru, se îmbrăca la costum, făcea cumpărăturile, venea la magazinul Fondului Plastic, cumpăra culori.
M-am întâlnit de câteva ori cu el, reuşeam să închegăm discuţii foarte interesante, îşi amintea amănunte din viaţă, toate legate de pictură. De exemplu, faptul că nu a reuşit să prepare o pânză cum trebuie, faptul că un galben pe care l-a cumpărat în urmă cu 15 ani nu era de calitate, tot felul de amănunte aproape neesenţiale. Dar nu-şi amintea faptul că s-a întâlnit cu mine cu o zi înainte. Toţi cei cu care se întâlnea îl apreciau pentru faptul că era extrem de elegant, sobru, era curat. Lucra foarte mult. A fost o perioadă foarte bună pentru el. De linişte, în care a reuşit să lucreze foarte mult.

Eu îl mai vizitam. Reuşisem să comunicăm, să ne apropiem. Până într-o zi, când în preajma sărbătorilor de Paşti se pare că a avut o criză, aşa spunea mama lui, şi l-au dus la spitalul din Râmnicu Vâlcea. Şi-a petrecut sărbătorile de Paşti legat de pat. Am suferit extrem de mult atunci pentru că nu am reuşit să conving medicii, pe nimeni, că el nu este violent, dar pentru că era Paştele şi personalul era foarte puţin, a fost câteva zile ţinut legat. M-am dus din nou la dl Jivan şi
l-am implorat să mă ajute. A reuşit să-i îmbunătăţească regimul de spitalizare. A fost ţinut în cămaşă de forţă, dus tot în portbagajul unei maşini. Sunt lucruri extrem de triste, care pe mine
m-au marcat.

Aş vrea să menţionez faptul că, atunci când mama lui a vândut lucrările, a vrut să facă în aşa fel încât eu să mă ocup de banii care s-au strâns. Nu am acceptat acest lucru. I-am deschis un cont pe numele lui şi al mamei. Cu aceşti bani au reuşit să-şi rezolve problema cu gazele la casă, să-şi îmbunătăţească cumva nivelul de confort. A urmat o perioadă când nu am mai ştiut mare lucru de el. Ştiam că este acasă, că se simte bine. Până într-o zi când am aflat că mama lui a murit într-un accident de maşină. Urma să fie ajutat de sora şi nepoata lui. Cert este că au hotărât să-l ducă din nou la spital. De atunci şi până a murit a mers, cu mici pauze, la spitalul din Zătreni. Acolo a avut şansa să o întâlnească pe directoarea spitalului de atunci, care venea lunar şi-i cumpăra culori şi pânze.

Apariţia benefică a lui Pavel Şuşară

Între timp avusese loc şi marea lui întâlnire, care a fost şi marea lui şansă de a ieşi în lume: criticul Paul Şuşară a venit la Râmnicu Vâlcea şi i-a descoperit două lucrări. Atât el, cât şi Luiza Barcan şi alţi critici de artă care i-au văzut lucrările au considerat că el face o pictură specială care merită să fie promovată.

Cert este că Pavel Şuşară s-a ocupat extrem de serios de lucrările lui şi eu l-am ajutat să organizeze prima expoziţie în Bucureşti. La Galeriile "Luchian", patronate de şuşară.

S-a editat un catalog cu sprijinul Ministerului Culturii, în condiţii grafice excepţionale. Lumea a început să afle cine este Constantin Cerăceanu. Lucrul acesta nu puteam să-l fac eu de
aici, de la Rm. Vîlcea.

Răpirea din Zătreni

În spitalul de la Zătreni, la un moment dat, a fost vizitat de un domn, prima dată acest domn a trecut pe la galerie, nu l-am cunoscut, a luat legătura cu galerista, a întrebat despre Cerăceanu, a vrut să cumpere lucrările lui, i s-a spus că nu mai există lucrări la vânzare. Şi trebuie să recunosc că au fost sute de lucrări. Eu le-am predat toate după organizarea expoziţiilor în aşa fel încât să nu existe niciun fel de suspiciune.

Omul s-a dus la spitalul din Zătreni, i-a cumpărat două sau trei lucrări şi a hotărât să-l ia la Bucureşti, la o clinică, să-l investigheze. Am aflat astfel că artistul are cancer la plămâni. De fapt ăsta a fost şi motivul decesului. L-au dus, totuşi, la firmă, unde am înţeles că este ţinut ca să lucreze.

Am considerat asta ca pe o răpire de persoană. Am fost sesizat de diverse persoane, inclusiv Şuşară, am făcut o sesizare la poliţie.

Care a deschis o anchetă. În plus, s-au sesizat mulţi oameni din presă. După câteva luni l-au adus înapoi, la Zătreni. Acum trebuie să fac o mărturisire: nu ştiu dacă i-am făcut bine sau rău; dacă l-ar fi pus să picteze şi i-ar fi oferit nişte condiţii civilizate de trai, nu ştiu de ce asta ar fi fost un lucru rău pentru el. Între timp, cota lui a început să urce vertiginos.

Parlamentari, colecţionari, ambasade din străinătate se interesau de lucrările lui. Din păcate, lucrările au fost împrăştiate pe piaţă la nişte preţuri extrem de mici.

A murit când lumea şi-a întors ochii spre el

Cu doi sau trei ani înainte de decesul lui, care s-a produs în august 2006, am primit un telefon de la subprefectul judeţului Vâlcea, Victor Geosan, cu care sunt foarte bun prieten, care m-a chemat să stăm de vorbă. La el în birou era d-na Manuela Plăpceanu, directoarea băncii HVB Bank, directoare sau din conducerea băncii, alături de ea venise de la Bucureşti şi un ziarist austriac, şi erau extrem de interesaţi de soarta lui Cerăceanu din considerente sentimentale. Manuela Plăpceanu îi fusese elevă. Ea a venit cu un plan strict de măsuri prin care propunea să-l salvăm. Prima propunere era să-i aranjăm casa, cu tot ce-i trebuie.

Am avut o întâlnire la Prefectură împreună cu Manuela Plăpceanu, acest domn ziarist austriac acreditat în România, şi subprefectul Geosan. D-na Plăpceanu a venit cu un set de măsuri, este extrem de pragmatică, prin care îşi dorea să ne implicăm împreună să-l salvăm pe Constantin Cerăceanu.

Am luat legătură cu familia, cu nepoata lui. Care n-a fost de acord. De fapt nu a fost prima încercare de ajutor. A venit la Rm. Vâlcea un tânăr avocat din Bucureşti, Alexandru Bâlcea, colecţionar de artă, care mi-a propus să-l ajut, să facem o fundaţie şi să-l aducem pe Cerăceanu la Bucureşti împreună cu alţi artişti, cu implicarea financiară a unor oameni de afaceri, inclusiv a d-lui Patriciu. I-am sugerat că în legătură cu Cerăceanu ar fi bine ca acest lucru să se întâmple în municipiul Rm Vâlcea."

La înmormântare au fost doar patru persoane

"În toată această fierbere, Cerăceanu a continuat să trăiască în spitalul din Zătreni până în ultimele clipe ale vieţii. În luna august anul trecut am primit un telefon de la d-na Manuela Plăpceanu şi mi-a spus că a murit. A murit când lumea şi-a întors ochii spre el. M-a rugat pe mine să-i găsesc un loc de veci, să fac tot ce trebuie. N-am putut să duc acest lucru până la capăt pentru că familia, sora şi nepoata lui, s-a ocupat de tot. A fost adus la capela Cimitirului Sf. Ion din Rm. Vâlcea, unde familia avea un loc de veci. La înmormântare am fost doar patru persoane, în afară de sora şi nepoata lui. La un moment dat am intrat şi în panică pentru că se apropia ora înhumării şi noi nu aveam cum să ducem coroanele de flori şi sicriul defunctului.

Toată <<îndurerata adunare>> a fost alcătuită din patru colegi de la Uniunea Artiştilor Plastici, un bun prieten, sora şi nepoata lui. A murit într-un anonimat profund, aşa cum a fost probabil şi existenţa lui ca om."

Din sărăcie, mama lui, când mergea la doctor, şi o făcea des, le dădea <> câte o lucrare de Cerăceanu
Practic, nu picta cu pensula, ci cu sufletul. El îşi depunea toată energia lui şi sângele lui acolo, pe pânză. De aceea a pictat poate atât de puţin într-o viaţă de om.
Am încercat să-i depun dosarul pentru primirea în Uniunea Artiştilor Plastici, i-am completat toate formularele, dar pentru că lipsea un document de la dosar, s-a rătăcit undeva la Uniunea Artiştilor Plastici, nu l-au primit în rândurile lor nici până în ziua de astăzi. Între timp cota lui a crescut, foarte mulţi oameni au fost interesaţi de lucrările lui.
Gheorghe Dican

Viorica Ciorâţă Drăghici, profesor de desen la Şcoala nr. 4, fost coleg de catedră cu artistul

"Am fost colegă cu dl Cerăceanu un an. Uneori era foarte tăcut, alteori era foarte vulcanic şi foarte expansiv. Era foarte nemulţumit de destinul dumnealui ca om şi ca artist. Uneori spunea, presimţea că va deveni un mare artist. Auzisem că pictează, nu-i văzusem lucrările. Numai după ce le-am văzut mi-am dat seama că este un mare artist. Nişte picturi răvăşitoare, într-adevăr. Pentru că a trăit în timpurile alea i-a dat posibilitatea să creeze aşa, pentru că era un nemulţumit. Şi era foarte supărat pe comunism. Era foarte revoltat că nu mai poate picta. Eu îl întrebam dacă mai pictează, şi dânsul îmi spunea <> . După '90 cred că era foarte sărac, nu avea posibilitate. Ştiu persoane care-i cumpărau materiale. A ieşit la pensie pe caz de boală.
A avut o pensie destul de mică, trebuiau să se întreţină doi oameni din acea pensie. Ştiu că trăia în condiţii foarte grele. După care a ajuns la ospiciu. Într-adevăr, mă gândesc eu, că ăsta a fost destinul să creeze aşa picturi sau pentru că oricum era un om foarte talentat şi menit pentru un asemenea talent. Am ştiut cum pictează el la un an după ce s-a pensionat, de prin '90-'91. Să vă spun cum. Şi eu pictez. Am avut probleme cu dinţii şi nu am avut bani. O cunoştinţă mi-a spus că mă duce la un medic care este colecţionar. Medicul respectiv mi-a spus că a venit mama lui Cerăceanu şi a spus că nu are cu ce plăti. Şi a plătit cu tablouri. Atunci m-a împins curiozitatea să mă duc să văd cum pictează. Şi, într-adevăr, m-au răvăşit. Aşa am văzut tablourile lui Cerăceanu. Mama lui trăia de pe urma tablourilor. Dacă avea nevoie de ceva, apela la cineva şi dădea un tablou. Nu ştiu cât de bună-credinţă erau oamenii, dar pe mine mă doare sufletul că un mare artist a trăit într-o asemenea mizerie, iar alţii. Acesta a fost destinul lui. Eu am zis că, după Van Gogh, Cerăceanu îmi place şi susţin ca Şcoala nr. 4 din Vâlcea să poarte numele <> ".

Dr. ing. Nicolae Jivan, fost elev şi ex-vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Vâlcea

"Profesor de desen, până în ultima clasă de gimnaziu, avea să-mi fie o doamnă. Apoi a urmat la desen dl profesor Constantin Cerăceanu!

Trăsături de amerindian, trăsături aspre, smead, proporţii impecabile, atunci mi se părea mult mai înalt decât avea să mi se pară. Tăcut, foarte tăcut, cu o existenţă secundă uşor lizibilă. Înveşmântat mereu impecabil, costum bleumarin, îndelung dus la curăţătoriile precare ale vremii, de unde şi luciul, cravata asortată - normal - cămaşă bleu sau albă. Tot timpul îngrijit, pedant.

Înainte de a trece la ore, întârzia la un bar socotit, oferit de autorităţile bolşevice inginerilor germani ce sprijineau montajul industrial. Erau ţigări bune şi, mai ales, un loc cu cafea bună.

Ani de zile ne-am întâlnit des, el îndreptându-se spre şcoală, eu venind sau invers, locuind ani mulţi vizavi de şcoală.

Aveam să încerc peste ani un demers ce credeam atunci că îl putea salva. Acum nu mai sunt atât de sigur ca atunci.

Un mare artist care s-a născut când nu trebuia şi unde nu trebuia.

Un mare pictor al românilor! Despre care marea lor parte nu ştie nimic.

Profesorul meu de desen, Constantin Cerăceanu."

Luiza Barcan, critic de artă

"Nimeni dintre cei ce au privit sau vor privi lucrările lui Cerăceanu nu a rămas şi nu va rămâne indiferent în faţa acestor mărturii dramatice ale unei dureri înţelese, asumate până la ultimele consecinţe. Suferind de una dintre maladiile marilor damnaţi, artistul şi-a transfigurat în chip nobil starea şi condiţia. Tablourile lui, peisaje şi interioare ale sufletului, sunt o încercare continuă de descătuşare, de eliberare din recluziunea exterioară, dar mai ales din cea interioară. Oricare motiv prezent în compoziţiile lui Constantin Cerăceanu e animat, devine personaj, e purtător de suflet. Un scaun, o pereche de papuci, patul de spital, căluţul de lemn venind poate din amintirea copilăriei, toate poartă asupra lor ca pe o amprentă chipul tainic al artistului damnat. Cu toate cele din jurul lui pictorul comunică în mod direct. Astfel că scaunul nu mai e scaun, perdeaua nu mai e perdea, papucii nu mai sunt papuci. Sunt pur şi simplu alte feţe ale omului, purtându-şi ca pe o povară prea grea propriul destin.

În ce priveşte posteritatea lui Constantin Cerăceanu, artist cu care nimeni şi nimic n-a fost îngăduitor, subliniez apăsat că marele şi până de curând neştiutul său talent nu trebuie pus în legătură cu boala care l-a măcinat din tinereţe. Şi că e obligatoriu ca interesul pentru Constantin Cerăceanu să se concentreze de aici încolo asupra calităţilor înnăscute ale unui artist format în clasa unui mare maestru - Corneliu Baba - şi pe care n-ar fi exclus ca posteritatea să-l judece cel puţin ca pe un egal al acestuia, cândva."

Post-scriptum, post-mortem

"La sfârşitul anului trecut, Muzeul Judeţean Vâlcea i-a organizat o expoziţie In memoriam. Cu lucrări din colecţia muzeului, cele patru pe care le-am achiziţionat în urmă cu 10-11 ani şi lucrări din colecţii private. I-am editat un set de vederi, un mic catalog cu un cuvânt al lui Pavel Şuşară. Eu cred că artistul plastic Cerăceanu va reprezenta punctul de plecare al începutului pieţei de artă în România. Deşi a fost studentul lui Corneliu Baba, el a fost un <> până la urmă. Cunoscătorul simte trăirea şi cred că este lucrul cel mai important, autenticitatea demersului lui plastic constă în trăirea intensă, în patima aceea pe care o pune pe pânză. Tot sângele lui era acolo, pe lucrare".