Constanţa: Bianca Giuran- olimpică la şcoală, cu fluierul pe teren

Celor care se mai întreabă ce caută o puştoaică în lumea dură a fotbalului le răspunde că arbitrajul poate fi mai mult decât o „judecată dreaptă“. Chiar o pasiune.

Mai întâi a fost o „joacă“ a celor mari. Bia nu avea decât 3 ani atunci când părinţii au pozat-o pentru prima oară îmbrăcată în costumul de arbitru, cu fluierul şi cartonaşele. Cu timpul, fata a asistat de fiecare dată la pregătirile de meci ale tatălui Iulian Giuran, arbitru de Liga 1 până la retragerea din 2003. Astăzi, Bianca este la mai puţin de o lună de buletin, dar are deja carnetul de arbitru. Şi-a dorit foarte mult să ajungă aici dar, cum spune ea, „meciul abia a început“.

Deocamdată, fata ştie ce vrea: să ajungă un arbitru mai mult „bun“ decât „mare“ şi, cu mintea unui copil, crede că dacă gândeşti şi alergi bine, nu ai cum să nu reuşeşti.

Cu toate că asta înseamnă muncă, multă muncă, autocontrol, „să stai dreaptă“ şi să fii curajoasă atunci când cobori în iarbă. Ce-i drept, pare destul de simplu, dar reţeta Biancăi Giuran, respectată cu stricteţe, dar în spiritul jocului, este infailibilă.

„Ţine minte regulamentul, emoţiile lasă-le acasă!“

Bianca este elevă în clasa a 7-a la Şcoala nr. 39 Nicolae Tonitza. Este o puştoaică dinamică, în vervă tot timpul, trecută de vremea păpuşilor, pentru că păpuşile de azi nu prea joacă fotbal, şi pe care chipul şi fizicul o recomandă pentru coperta unei reviste de adolescenţi sau vreun concurs de Miss.

Are o pasiune pentru tot ce înseamnă mişcarea în natură şi sportul privit ca o competiţie, firesc pe undeva atâta timp cât mama este profesoară de educaţie fizică, iar tatăl, fost fotbalist şi arbitru, se simte mult mai bine în trening decât la cravată. „Omul în mişcare“ i-a trezit şi pasiunea pentru biologie şi anatomie în special şi aşa se face că, hrănindu-şi curiozitatea şi dorinţa de a şti cât mai multe, a câştigat olimpiada locală de biologie şi după faza pe judeţ a fost la un vârf de ac de cea naţională. Cum se împacă şcoala cu arbitrajul? Simplu, le leagă pasiunea.

Colegii s-au obişnuit cu dorinţa ei de a deveni arbitru de fotbal, iar băieţii, la orele de sport, merg pe mâna ei când împarte dreptatea în curtea şcolii. Dar nu numai acolo. Ci şi în competiţiile oficiale, deocamdată la nivelul juniorilor, prezenţă insolită pe dreptunghiul verde, stârnind curiozitatea jucătorilor şi a spectatorilor dar şi aprecierea lor cu fiecare decizie corectă.

„Când intri pe teren ţii minte regulamentul, dar trebuie să uiţi emoţiile. Am văzut că o decizie bună te impune şi-n faţa celor împotriva cărora ai luat-o. Nu-mi rămâne decât să fiu corectă şi să am încredere în mine. Poate peste 10 ani se va scrie de mine şi-n ziarele de sport“.

Citiţi mai multe în Adevărul de Seară