Comunismul, perioada celor mai murdari bani

Din prostia Elenei Ceauşescu, la sfârşitul anilor ’80 au circulat teancuri de bancnote mucegăite. „Savanta“ credea că o nouă emisiune monetară ar genera inflaţie. Nu înţelegea că banii vechi ar fi urmat să fie arşi şi înlocuiţi.

Comunismul a încercat să modifice percepţia oamenilor cu privire la bani. Bogăţia nu mai era agoniseala individuală a fiecăruia, ci patria întreagă, cu holdele, uzinele şi hidrocentralele ei.

Ideea marxistă a societăţii fără bani a fost abandonată în timp. De la dispreţul faţă de bani s-a trecut la ura faţă de banii ţărilor capitaliste. În România comunistă, posesia de dolari te putea trimite în puşcărie pentru zece ani. Banii n-aduc fericirea, se spune adesea. În comunismul românesc târziu, banii chiar nu puteau aduce fericirea.

Leii noştri erau murdari, pestilenţiali şi nu-ţi puteau aduce decât mâncare proastă, vacanţe interne în grup, prin ONT, televizoare la care n-aveai ce vedea şi o maşină Dacia, „bună pentru idioţi", cum ar fi numit-o Ceauşescu, pe care o plăteai la tinereţe, dar te bucurai de ea când începeau tâmplele să încărunţească. Istoria banilor în comunism nu e mai puţin întunecată decât comunismul însuşi.

Boli cu transmitere monetară

Leul comunist ia naştere în 1947, după o denominare uriaşă: leul nou era echivalentul a 20.000 de lei vechi. Reevaluarea leului permitea schimbarea unei sume limitate. Scopul era de a sărăci brusc pătura bogată a României acelor ani. În 1952 se emit noi bancnote de unu, trei, cinci, zece, douăzeci şi cinci şi o sută de lei. În 1966, la un an după „urcarea pe tron" a lui Nicolae Ceauşescu, sunt desenate noi bancnote cu aceleaşi valori, plus „hârtia" de cincizeci de lei. Acestea vor rămâne în vigoare până în 1991.

Elena Ceauşescu nu înţelegea ce înseamnă inflaţia

Aşadar, timp de 25 de ani, „banii lui Ceauşescu" au circulat fără întrerupere peste tarabele pieţelor, prin buzunarele doctorilor, din sertarele unor şefi-serviciu-personal, în portmoneele oamenilor muncii. Erau bani făcuţi pe o hârtie de o calitate îndoielnică, de la fabrica Letea (Bacău). În acest sfert de veac, banii au fost impregnaţi de bacterii şi microbi. Dar conducerea de partid şi de stat s-a temut mai mult de inflaţie decât de bacili şi streptococi.

Decebal Urdea a fost ultimul guvernator comunist al Băncii Naţionale a României. Îşi aminteşte şi astăzi cum se ruga de Elena Ceauşescu, ca să-i permită să ardă bancnotele vechi şi să emită altele noi. „Ea considera că emisiunea monetară era generatoare de inflaţie. Dar când emiţi, înlocuieşti; nu aduci niciun fel de cantitate în plus pe piaţă.

Bancnotele vechi s-ar fi depozitat la Piatra-Neamţ şi acolo, în prezenţa unei comisii, ar fi fost distruse prin ardere. Ea nu înţelegea acest lucru. A trebuit să mă duc cu o valiză la ea, să vadă cât de mucegăite erau bancnotele care circulau. Tot n-a vrut să accepte o nouă emisiune de bani, aşa că am pus în circulaţie, pentru salarii şi pensii, bani care erau destinaţi distrugerii".

Majoritatea bancnotelor care au circulat în anii '80 erau într-o stare jalnică. Banca Naţională a României păstra „hârtiile" mai bine conservate pentru a le distribui reprezentanţelor diplomatice: „Asta, ca să nu ne facem de râs. Nu ne puteam prezenta în faţa străinilor cu bani rupţi şi lipiţi cu scoctch. În orice ţară normală e un lucru firesc să emiţi bani pentru a-i înlocui pe cei deterioraţi. Numai la noi nu".

20 de tone de aur

Din poziţia de guvernator al BNR, Decebal Urdea a cumpărat, în primăvara anului 1989, 20,3 tone de aur. Cele 20 de tone nu au fost cumpărate dintr-odată, pentru a nu perturba piaţa. Se cumpăra o tonă azi, o tonă mâine. Povesteşte Urdea: „Aveam oamenii mei, sunam. Mai luaţi «o toamnă», ziceam. Sau: cumpăraţi numai «o primăvară». «Toamna» însemna o tonă de aur, «primăvara» - o jumătate de tonă. Totul se făcea codificat, nu glumeşti cu tona de aur". A fost ultima operaţiune de cumpărare de aur din exterior pe care a făcut-o România. De atunci, rezerva de aur a crescut numai din producţia internă.

„Pentru plata anticipată a datoriei externe, noi vânduserăm 80 de tone de aur. Deci, Banca Naţională pierduse mult aur. În primăvara anului 1989 i-am prezentat lui Nicolae Ceauşescu preţul aurului pe piaţa internaţională. Eu i-am propus să cumpărăm prin Banca Reglementelor Internaţionale, cu sediul la Basel, în Elveţia. El voia aur de pe piaţa asiatică. Ştia că acolo e mai ieftin. I-am explicat că ar fi o greşeală, pentru că nu cunoşteam calitatea aurului de la asiatici, pe când în Europa o cunoaştem. Până la urmă a fost de acord şi mi-a zis: «Pleci imediat la Basel!». Aşa am adus în România 20,3 tone de aur. Dacă nu făceam acest demers, banii pe care i-am cheltuit pentru cele 20,3 tone de aur, care sunt şi acum în rezerva Băncii Naţionale a României, se duceau cum s-au tot dus banii după Revoluţie: pe ciocolată, cafea şi gumă de mestecat".

Urdea crede că, după 1989, rezervele valutare ale Băncii Naţionale au fost rău folosite: „Aveam o rezervă valutară care a fost valorificată nechibzuit. S-au liberalizat importurile, nu mai existau autorizaţii de import, şi s-au adus tot felul de produse de proastă calitate: dulciuri, cafea, blugi. Banii ăştia trebuiau folosiţi pentru retehnologizare, pentru infrastructură. Asta ar fi atras investitori şi ar fi asigurat României un statut de ţară exportatoare".

Salariul de care Ceauşescu nu s-a atins: 17.000 de lei

Ceauşeştii au stat în case ca la Paris, s-au plimbat în maşini americane, au mâncat cele mai bune roade ale gliei noastre şi au văzut toată lumea. Totuşi, nimeni din anturajul lor nu i-a surprins vreodată cu bani în mână. Despre Nicolae Ceauşescu se spune că n-ar fi avut nici portofel. La ce să-i fie de folos, dacă nu purta bani la el şi nici documente personale? Nici când a fost împuşcat în cazarma din Târgovişte, Ceauşescu nu avea la el portofel, buletin sau bani.

Nicolae Ceauşescu nu folosea banii nici măcar la piaţă

Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, care se ocupa de paza preşedintelui spune că, fără putinţă de tăgadă, Ceauşescu nu s-a atins de bani cât a fost secretar general al PCR.

„Nu l-am văzut niciodată pe Ceauşescu cu bani la el. N-a avut niciodată nevoie de bani, nici în ţară şi nici în vizitele externe pe care le făcea. El mânca la Gospodăria de Partid, avea frizer, croitor, tot ce-i trebuia, deci n-avea el nevoie de bani. La restaurant n-a fost niciodată, toată viaţa lui, deci n-a avut de plătit vreo notă". Ceauşeştii nu plăteau nici chirie, nici întreţinere, nici transport. Contactele lor cu banii erau indirecte: prin rapoartele pe care le primeau de la sectoarele economice.

Ştefan Andrei, ministru de Externe al României în perioada 1978 - 1985, îşi aminteşte că Nicolae Ceauşescu nu se atingea de leafa pe care o încasa în calitatea lui de preşedinte al României. „În 1989 i-au găsit revoluţionarii banii şi foile de salarii, pentru că el nu s-a atins niciodată de banii ăia. În ultimii ani, avea un salariu de 17.000 de lei. Ea, Ceauşeasca, era plătită cu 14.000 de lei. Un ministru lua 10.000 de lei, un director de fabrică sau un rector lua 8.000 de lei. Salariu mediu pe economie era de 3.000 de lei."

Banii preşedinţilor

Dacă punea leafă peste leafă, Ceauşescu putea să-şi cumpere o Dacie 1310 în cinci luni. Aceeaşi perioadă de timp îi trebuie şi actualului preşedinte, Traian Băsescu, pentru pune banii jos pentru o Dacie Logan. Conform ultimei declaraţii de avere, Băsescu încasează pentru munca depusă la Cotroceni un salariu de 5.864 de lei pe lună.

Cum se jefuieşte o bancă în comunism

La 28 iulie 1959, cinci bărbaţi şi o femeie au blocat o maşină de transport-valori a Băncii de Stat a Republicii Populare Române. Cu ajutorul armelor l-au scos pe şofer din maşină şi au golit încărcătura: 1,6 milioane de lei - echivalentul a peste 250.000 de dolari. Totul s-a petrecut la lumina zilei, în cartierul Giuleşti al Capitalei. A fost cel mai răsunător jaf din istoria comunismului est-european.

După două luni, făptaşii au fost prinşi. Cu toţii erau foşti membri de elită ai Partidului Comunist Român (inclusiv în perioada ilegalităţii) sau ai Securităţii. Cei cinci bărbaţi au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, iar femeia a fost condamnată la muncă silnică.

Tainele subsolului

În comunism nu aveai alternativă nici dacă voiai să jefuieşti o bancă. Exista una singură: Banca de Stat (actuala Bancă Naţională a României). Iar singurul mod de a opera o spargere era cel ales de cei şase comunişti evrei: devalizarea unei maşini care transportă valori. Un jaf la sediul bănci a fost şi este imposibil. Decebal Urdea, fostul guvernator, explică: „Din raţiuni de securitate naţională, guvernatorii, aşa cum am fost şi eu, depun un jurământ să nu dezvăluie nimănui tainele din subsolurile Băncii Naţionale. Nici eu, ca guvernator, nu puteam să intru de unul singur în Tezaurul Băncii. E o echipă întreagă implicată. Erau trei deţinători de ultimă cheie. Dar, ca să ajungem noi trei să deschidem ultima uşă, era nevoie să mai convocăm alte cinci persoane care aveau cheile de la intrările intermediare. Era ca o piramidă".

Au vrut să ia lingurile la mână

La subsolul BNR este o adevărată uzină. Lingourile de aur au nevoie de o anumită temperatură, ele nu pot fi mutate decât în condiţii speciale. Banca îşi ia aceste măsuri de precauţie pentru a evita erodarea în timp a lingourilor.

Decebal Urdea: „Au venit odată nişte oameni de la Curtea de Conturi să facă inventarierea tezaurului. Ei se gândeau că intră la lingourile de aur şi încep să le ia la mână. Le-am zis: «Voi credeţi că aţi venit să inventariaţi castraveţi în piaţă?»".

103,7 tone este rezerva de aur a României în acest moment.