Comunismul în America

Poporul american este profund conservator, majoritatea  este anti-republicană,  nu pro-stânga şi nu vrea vreo redistribuire.  

În urmă cu câteva zile, la o emisiune de radio interactivă despre criza economică mondială, un ascultător întreba dacă America se îndreaptă spre comunism. Desigur, se poate răspunde ca la Radio Erevan: nu-i exclus, dar ar fi păcat. Se poate apoi observa cât de multe sechele a lăsat vulgata socialismului ştiinţific: când capitalismul intră în criză, comunismul bate la uşă, aceasta ar fi logica progresului, însuşită de istorie.

Criza financiară cu o mulţime de explicaţii tehnice, greu de lămurit oameni fără cunoştinţe de specialitate, a fost trasă imediat pe terenul ideologiei, unde toată lumea se pricepe: pe de o parte, economişti serioşi şi deloc comunişti acuză de­zordinea creată de „mâna invizibilă a pieţei”, cu concluzia că această criză marchează sfârşitul capitalismului ultra-conservator (administraţia Bush), alţi economişti cu tot atâtea titluri academice spun că de vină sunt programele sociale, care au stimulat acordarea unor credite pentru negri şi mexicani: aceştia nu au avut de unde plăti şi au provocat severa criză de acum (administraţia Clinton).

Criza financiară şi economică s-a rostogolit dincolo de hotarele Statelor Unite, în Europa, Asia şi Africa, ameninţând stabilitatea întregului sistem mondial, unde marile puteri capitaliste fac comerţ şi folosesc capitalul Chinei comuniste, unde ţările bogate în resurse sunt dependente de puterea de cumpărare a ţărilor fără resurse; guvernele fragile sunt mai ameninţate, politicienii autoritari găsesc că e momentul să pună în practică măsuri coercitive pentru a preveni tulburările sociale induse de sărăcirea unei populaţii şi aşa sărace.

Cei care au profitat, dar şi cei care au pierdut de pe urma globalizării sunt prinşi în acelaşi tsunami. Pentru comunism însă nu e nimeni pregătit şi cel mai puţin dintre toţi, americanii. Sondajele demonstrează că poporul american este profund conservator, majoritatea este anti-republicană, nu pro-stânga şi nu vrea vreo redistribuire. Revolta iscată de retribuţiile fantastice ale directorilor unor instituţii bancare în faliment nu e provocată de reflexe comuniste, ci de aberaţiile aroganţei.

Mâna invizibilă a pieţei a lucrat vizibil în folosul unor persoane cu nume, prenume şi cu cont în bancă; statul care funcţionează pe banii contribuabilului nu a intervenit la timp pentru reglementarea unor realităţi scandaloase. Stat minimal nu înseamnă stat deloc. 

Dincolo de gestiunea iresponsabilă pe de o parte şi frauduloasă pe de altă parte, cauzele crizei privesc un sentiment atât de fragil cum e încrederea şi un comportament social – disciplina –  dezvoltat de decenii şi pierdut într-o zi. 

Criza autorităţii democratice este una din victimele colaterale ale actualei situaţii: în timp ce băncile falimentau în ritmul de una pe zi, Congresul american revizuia cu răbdare planul Paulsen de salvare. Atât de aproape de alegeri, întrebarea este dacă vreunul dintre cei doi candidaţi are autoritatea să indice vreo soluţie, o echipă competentă care s-o formuleze şi forţa de a-şi folosi autoritatea şi competenţa pentru consolidarea democraţiei şi a capitalismului. Comunismul din America mai are de aşteptat.