Combinatul de creştere şi îngrăşare a tătarilor

Acea prezenţă feminină, care poartă o coasă demontabilă în poşetă, a reuşit să-şi ia o consistentă revanşă pentru toate glumele suportate ani în şir din partea imprevizibilului

Acea prezenţă feminină, care poartă o coasă demontabilă în poşetă, a reuşit să-şi ia o consistentă revanşă pentru toate glumele suportate ani în şir din partea imprevizibilului scriitor-jongler Dino Buzzati. În 1972, la o clinică din Milano, sinistra apariţie a reuşit să-l secere pe Buzzati, la fel cum acesta îl secerase anterior pe eroul din nuvela sa "Şapte etaje". "Aşa, ca să ai la ce medita în Viaţa de apoi!", o fi rostit cucoana înfundat, printre obişnuitele-i chicoteli.

Dar dacă Moartea n-a fost tocmai gingaşă cu Dino Buzzati, în schimb Viaţa s-a arătat o doamnă ireproşabilă, scutindu-l de un destin asemănător cu al lui Giovanni Drogo, nefericitul personaj din "Deşertul tătarilor".

Ultimul deşert buzzatian, cu o întindere de 237 de pagini, datează din 2002 şi ţine de "Biblioteca Polirom", pe atunci coordonată de Denisa Comănescu. Convingându-ne că nu doar fotbaliştii pot fi subiect de transferuri spectaculoase, între timp, doamna coordonatoare a obţinut azil editorial la pieptul lăptos al lui Liiceanu. Preţul cărţii este 13,50 RON, traducerea aparţinându-i Niculinei Benguş.

Cu bocceluţa plină de iluzii, soseşte junele locotenent Giovanni Drogo în Fortăreaţa Bastiani, situată undeva în munţi, pe-acolo pe unde se agaţă harta-n cui. "E o fortăreaţă de categoria a doua", află încă de la sosire; o fortăreaţă second-hand, a cărei misiune e să asigure liniştea ţării, la o frontieră unde teoretic s-ar putea întâmpla multe, dar practic nu se întâmplă nimic. În faţa ei "se întinde un deşert nesfârşit": deşertul tătarilor. În ciuda denumirii optimiste, este complet inutil să aştepţi să năvălească vreodată vreun tătar, oricât de pirpiriu, din acest pustiu; ca să nu mai vorbim că vremea tătarilor e de mult apusă.

Ca s-o spunem pe şleau, rolul Fortăreţei Bastiani e mai mult decorativ. De aceea, tinerii militari, dornici să demareze o adevărată carieră, nu fac prea mulţi purici pe-aici; spre deosebire de cei mai vârstnici, care au deprins lecţia comodă a resemnării, bucurându-se de traiul căldicel, numărându-şi în tihnă bornele anuale, care-i apropie de destinaţia numită "pensie".

Giovanni însă nu se simte proiectat pentru o viaţă cu petice; gândul unei existenţe terne îl deprimă complet. Nici bine nu calcă pragul fortăreţei, că şi vrea s-o întindă. Imediat, pe loc. N-are ce căuta într-un asemenea aşezământ de perdiţie, unde ofiţerii zac asemenea pensionarelor dintr-un bordel situat la o răspântie uitată de lume, aşteptând muşterii care nu vor veni niciodată.

Nu, monşer, el e din alt aluat, şi nu vrea să jignească pe nimeni când o spune. El are păstrăvi şi somoni în sânge, care înoată împotriva curentului pentru a-şi depune, în locuri temerare, cea mai cutezătoare, cea mai vitejească icră din lume. El visează la săbii glorioase, la bătălii extenuante, la decoraţii obţinute pe câmpul de luptă direct din mâna generalului, care-şi rupe vipuşca pentru a-l pansa chiar el, ca un semn de omagiu adus de întreaga naţiune...

Cu greu este convins Giovanni Drogo să rămână pentru doar patru luni amărâte, căci aşa e mai simplă birocraţia transferului într-un loc adecvat osaturii sale. Bine, e-n regulă, patru luni, dar nicio zi mai mult! Am zis!

Cele patru luni sunt suficiente ca visătorul Drogo să afle că aceleaşi gânduri de imediată plecare le-au nutrit, la timpul lor, toţi pensionarii din fortăreaţa-bordel. Şi cu toate astea, au rămas pe loc, cedând puţin câte puţin; zidurile indestructibile ale sumbrei construcţii măcinându-le metodic hotărârea dintru început. Croitorul regimentului, o fiinţă imună la orgoliul cazon, îl avertizează că fortăreţei nu-i arde a şugui.

Fortăreaţa e cutră bătrână: te înlănţuie ca o caracatiţă, te face dependent de ea: "Să plecaţi de îndată ce va fi posibil, să nu care cumva să vă molipsiţi şi dumneavoastră de aceeaşi boală." Dar Giovanni nu pricepe, şi pace. Ce capacitate de seducţie poate avea o asemenea coşmelie de piatră, depăşită din toate punctele de vedere şi, pe deasupra, complet inutilă? Cum poţi ajunge dependent de ea? Hai să fim serioşi!

Ei, aici e aici... Curând, Drogo află că fiecare ofiţer, dintre cei rămaşi în garnizoană, speră că un moment eroic va veni în cele din urmă. O electricitate a speranţei fără leac bântuie printre zidurile groase. Sunt clocite din nimic fel de fel de rumori, care zburătăcesc prin văzduh, ricoşează de stânca pereţilor, pentru a găuri, ca nişte gloanţe fine, craniile credule ale ofiţerilor. Bunăoară, se vorbeşte "că mai sunt încă tătari, o rămăşiţă a străvechilor hoarde care pradă în dreapta şi în stânga." Întreaga lume ofiţerească e în aşteptarea lor. În deşertul tătarilor, aceasta le este oaza.

Nici anul ăsta nu s-a văzut la orizont picior de tătar invadator? Adevărat, dar cine ştie, cu puţin noroc poate că, în anul ce vine, vom avea o producţie consistentă de tătari la hectar... Fiecare purtător de uniformă scrutează pe şest deşertul, fiindcă de-acolo trebuie "să vină norocul lor, aventura, ceasul miraculos, care măcar o dată în viaţă bate pentru fiecare." Dacă ar exista o piaţă pentru necesităţile lor, s-ar târgui la sânge: "Cum dai legătura de tătari, bade? Cââât? Cam scump la vremea asta!"

Sihaştrii militari îşi plătesc scump visul, dar ce să facă altceva, dacă "nu se putuseră resemna la o existenţă obişnuită"? Tiptil, neastâmpărul nădejdii într-un destin glorios se insinuează şi în mintea lui Giovanni Drogo. Spre surprinderea tuturor, dar mai cu seamă spre propria-i surprindere, după expirarea celor patru luni de răgaz, cere să mai rămână în Fortăreaţa Bastiani. "Nu mai vrei să pleci? Dar ce s-a petrecut cu dumneata?", se uimeşte medicul regimentului. "Nu ştiu, răspunde Giovanni. Dar nu pot să plec."

După doi ani, existenţa sa are oiştea ruptă complet de gardul garnizoanei. La aşteptarea generală, se înregimentează, disciplinată, aşteptarea lui Giovanni Drogo. "Aceeaşi zi, cu întâmplările ei identice, se repetase de sute de ori, fără să facă măcar un pas înainte." Nu-s chiar neplăcute lanurile rutinei, dar sufletul lui rămâne de veghe, "cuprins de o tulbure însufleţire poetică." Semnele se arată şi ele pline de subînţelesuri subtile. La un moment dat, un cal îşi face apariţia la orizont, un cal înşeuat, pe care unul dintre soldaţi pune mâna şi-l paşte puţin. Mai clar de-atât nici că se poate: de unde să răsară un cal ferchezuit? E clar ca lumina zilei că "un căluţ le scăpase duşmanilor şi alergase înainte să-i trădeze."

Dar calul dispare precum apăruse, fără să lase după el altă urmă, în afară de baligile incerte ale amintirii. Şi iarăşi purced extenuantele exerciţii de gimnastică psihică, impuse de galerele aşteptării. Când devine cert că o caravană inamică se apropie, ofiţerii şi soldaţii simt în sfârşit "în piepturi o viaţă nouă", vestind "asprul şi puternicul miros al bătăliei", care-i alimentează dinspre deşert. Dar abia asta lovitură: un ordin primit de la comandament ţine să specifice că într-adevăr "e vorba de trupe ale statului de la nord", dar ele sunt trupe dintre cele mai paşnice, "însărcinate să stabilească linia de frontieră." Fir-ar să fie de treabă!

Minţile ofiţerilor se rătăcesc în negurile dezolării. Din "războinici nerăbdători să lupte", ei redevin "nişte insignifianţi ofiţeri de garnizoană" şi seamănă tot mai mult cu acei impiegaţi de la căile ferate, care bat cu ciocanul în roţile trenului oprit în gară fără să afle vreodată ce noimă are munca lor. Şi nu este de mirare că, din deziluzie, unul dintre tinerii locotenenţi ai fortăreţei moare "ca şi cum ar fi fost străpuns de un glonte", deşi "nu s-a tras nici un glonte asupra sa."

După patru ani, sleit de aşteptare, Drogo ar vrea să plece în sfârşit, mai ales că, din cauza inutilităţii fortăreţei, personalul urmează să fie redus la jumătate. Dar nu mai este posibil; alţii i-au luat-o înainte, depunând chiar cereri scrise în acest scop. "Ce viaţă plictisitoare îl aştepta!" Deoarece, dacă personalul se reduce la jumătate, una din urmări e că plictiseala se înmulţeşte cu doi!

În locul acela, unde resemnarea devine unicul el, el rămâne singurul care nu abdică de la speranţă, chiar dacă sănătatea începe să-l supere. În ziua tristă când renunţă să mai urce scările în fugă, tânărul ofiţer Drogo devine bătrânul ofiţer Drogo. Dar pentru că lucrurile bune din viaţă se întâmplă celor care ştiu să aştepte, vine şi ziua bătăliei, când viteazul Drogo, călare pe un cal alb, cu spada sa avântată...

Aiurea! Vine într-adevăr ziua bătăliei, dar Drogo, imobilizat la pat, e înlăturat din teatrul de operaţiuni, ca un invalid ce este, într-o caleaşcă a serviciului de infirmerie. Nici măcar ca voyeur nu-i mai este permisă prezenţa la locul luptei: camera sa trebuie eliberată imediat, pentru a adăposti în ea ofiţeri apţi fizic. Adio şi n-am cuvinte, Drogo băiete!

Fortăreaţa Bastiani e cel mai înfricoşător loc de pe Pământ. Fortăreaţa Bastiani poate fi un locşor comod de muncă; Fortăreaţa Bastiani poate fi un mariaj convenabil până la un punct; Fortăreaţa Bastiani poate fi o existenţă dusă în anonimat. Fortăreaţa Bastiani transformă viaţa într-un simplu exerciţiu de respiraţie.