Cimbrul şi leuşteanul

Nu am nicio îndoială că toţi cititorii caută în ziare cam acelaşi lucru întors pe toate feţele. Cum sunt unii dependenţi de cocaină, aşa am devenit şi noi dependenţi de micile mari

Nu am nicio îndoială că toţi cititorii caută în ziare cam acelaşi lucru întors pe toate feţele. Cum sunt unii dependenţi de cocaină, aşa am devenit şi noi dependenţi de micile mari mizerii zilnice ale celor care s-au săturat de bine. Căci unde-i rău, hop şi eu. Prizam zilnic, cu furie aproape, noile aventuri ale luptei între bileţele, grupuri, principii (?), palate şi cine s-o mai lupta cu cine. Mai citeşte cineva şi altceva? Nici vorbă. De aceea se însăilează pe tema dată, că altfel scade audienţa.

Relaţia clasică între drogat şi vânzătorul de droguri. Cu cât măreşti doza, cu atât vrei mai mult. Şi vânzătorul vinde, că asta-i regula pieţii. Şi pentru că ţara arde (că vor unii aşa), m-am gândit să mă pieptăn în felul meu, în semn de protest. Aşa că scriu despre cimbru şi leuştean. De ce tocmai despre inofensivele plante? Păi tocmai pentru că au legătură cu ţara.

Cu ţara adevărată care, din păcate, a ajuns atât de abstractă, cu toată concreteţea necazurilor ei. Dacă eşti de mai multă vreme plecat de acasă, paradoxal simţi mai dureros ratările şi gafele pe care le fac alţii, cumva şi în numele tău. Te ruşinezi mai abitir decât cei care de mult au şters din dicţionar cuvântul "ruşine". Te simţi neputincios, ca în vis, când vrei să opreşti pe cineva să se arunce de la etaj şi nu poţi. Te trezeşti şi vezi că mortul e chiar acolo, pe trotuar. Când eşti departe pentru un timp, te simţi ca la Olimpiadă, când ţii necondiţionat cu România. O vrei, dacă nu pe podium, măcar printre primii. Şi când colo, antrenorii se bat între ei (fără să fie antrenori de box), echipele noastre se luxează reciproc şi medaliile care ne-ar fi stat la îndemână poposesc la gâtul altora care şi aşa se întreabă ce căutăm noi în competiţie. Lui Mircea Cărtărescu îi e dor de ţară aşa cum e ea, într-un excelent articol de acum câteva zile. Cum ţi-e mai aproape de suflet copilul bolnav decât cel sănătos şi veşnic premiant. Ţinem cu învinşii, de obicei, cu cei mai slabi. Cu fiecare în parte. Dar când e vorba de totalitatea învinşilor care fac o ţară? Cu ei nu ţine chiar nimeni? Căci în povestea noastră sunt doar învinşi şi asta se pare că nu înţeleg unii! Când eşti departe, prietenii te întreabă ce-ai vrea să-ţi aducă de acasă. Ce să-ţi aducă, de vreme ce acolo unde eşti găseşti aproape tot din ceea ce poate fi adus? Căci aburul primăverii de acasă nu ţi-l poate aduce nimeni, şi nici apusurile înfiorate din adolescenţă, nici străzile care nici ele nu mai sunt aceleaşi. Un pic de cimbru şi leuştean, căci ăştia care au de toate (palate, catedrale, străzi fără gropi, fructe exotice doldora de hormoni) nu au chestiile astea umile, care îţi recompun o lume din care nu poţi pleca niciodată!

Cu sărbătorile ei fără egal, cu mirosurile ei indicibile. Puţin cimbru şi leuştean, ca protest împotriva celor ce ţin cu dinadinsul să ne distrugă cuvântul "acasă".