Cesaria Evora a descoperit telemeaua românească

Un prieten al celebrei cântăreţe trăieşte în Bucureşti

Cesaria Evora a dus o viaţă modestă până la 43 de ani, când a devenit celebră. Atunci când a putut să îşi cumpere fără grijă o pereche de pantofi, a ales să fie aceeaşi divă desculţă de la început.
L-am cunoscut pe Frederico da Luz Tavares la Bucureşti, într-un birou luminos din clădirea Agenţiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport. Nu e un lucru tocmai obişnuit să întâlneşti un locuitor al insulei Capo Verde pe strada Vasile Conta, în Bucureşti. Domnul Tavares a venit în România la studii în urmă cu 30 de ani şi... a rămas. Acum este antrenorul echipei României la wado-karate. Sentimentul pe care l-am avut de la începutul discuţiei a fost că îi face mare plăcere să povestească despre prietena sa de o viaţă... Cesaria Evora. Cuvintele sale nu schiţează portretul unei dive capricioase, cu o viaţă punctată de crize şi tumult. Este doar cel al unui om care, în ciuda celebrităţii, şi-a păstrat capul pe umeri. Cesaria provine dintr-o familie foarte săracă, ca multe altele din Capo Verde. Până la 44 de ani a cântat în acelaşi mic oraş, Lombo, cam de dimensiunea Berceniului, îmi explică domnul Tavares, gata să se plieze sistemului meu de referinţă. Era cunoscută, apreciată, dar nu celebră. Febra Cesaria Evora nu era deloc previzibilă în destinul tinerei chelneriţe. După moartea partenerului său, Cesaria trebuie să îşi întreţină singură cei trei copii. Se angajează chelneriţă într-un bar şi devine o prezenţă obişnuită, cântând, cu o ţigară aprinsă în colţul gurii şi câştigând minimul necesar pentru a-şi întreţine familia. Moşteneşte talentul tatălui ei, un pianist cunoscut în Capo Verde şi Portugalia, şi începe să cânte în corul orfelinatului unde mama ei a fost nevoită să o înscrie. În însorita insulă, înclinaţia spre muzică este un lucru obişnuit şi vine inclusiv din fervoarea cu care aceşti oameni ştiu să petreacă. Cesaria este acompaniată de mulţi prieteni care îi cunosc deja repertoriul pe de rost. Cis nu a avut niciodată ambiţia de a deveni celebră, îmi explică domnul Tavares, bucuria ei era faptul că putea să îşi urmeze pasiunea pentru muzică şi să câştige suficient ca să îşi crească copiii. A devenit cu timpul cunoscută şi în vecina Portugalie, piesele ei fiind preluate şi de alţi cântăreţi. Cesaria se bucura că muzica ei merge mai departe chiar dacă se întâmpla fără a fi consultată.
Învăţată de viaţă să fie sceptică, îi râde în nas "Francezului", Jose da Silva, care o aude pentru prima dată şi se oferă să o ajute să înregistreze la Paris. Cesaria îl ia drept un aventurier care încearcă să o cucerească cu trucuri ieftine. A doua zi, fără cuvinte, da Silva îi întinde un bilet de avion. Pleacă la Paris şi înregistrează albumul La diva aux pieds nus. Restul este istorie.
Atunci când nu este în turneu, Cesaria locuieşte în continuare în micul oraş Lombo. Cesariei îi este greu să fie departe de casă, urăşte hotelurile, tânjeşte după acel loc din lume unde o petrecere se înjgheabă imediat, cineva aduce un pian, altul o vioară, altul vin, iar Cesaria... vocea ei. Cafenelele pariziene cu tot şicul lor nu au nimic din toate acestea. Acum cetăţean de onoare al insuliţei Capo Verde, a primit din partea guvernului local o casă spaţioasă cu un studio de înregistrări, un avion cu numele ei şi o mulţime de cadouri, dar aşa cum spune ea, e ciudat cum toate au apărut prea târziu, când şi le permitea singură.
Fire expansivă, se opreşte deseori pe stradă, acasă în Lombo, ca să pălăvrăgească cu un necunoscut. După atâţia ani de călătorii în lumea largă încă mai conversează în creolă oriunde s-ar afla, convinsă că oamenii se pot înţelege dincolo de barierele limbajului. Iubeşte grogul, un fel de rachiu din Capo Verde, brânza şi, mai nou, a descoperit cu bucurie telemeaua românească. Viaţa ei a rămas simplă, găteşte şi acum în fiecare zi, oferind o masă caldă săracilor din oras, locuieşte împreună cu copiii ei şi are zilnic casa plină de prieteni.
Cesaria a renunţat de multe ori la pantofi, alegând să rămână aceeaşi cântăreaţă în picioarele goale care fumează pe scenă între melodii. Numai că această imagine a devenit un simbol.
Frederico da Luz Tavares ne povesteşte cum a reîntâlnit-o pe vecina sa, Cesaria, în România. A surprins-o înainte de primul concert, venind în culise. De atunci o însoţeşte peste tot când vine, servindu-i şi ca gardă de corp şi de-abia aşteaptă să poată să dea o petrecere în stil Capo Verde în cinstea ei.