Cercul poeţilor bătuţi la Revoluţie

Florin Iaru

Florin Iaru, autorul volumului de poezie „Înnebunesc şi-mi pare rău“ şi editorialist la „Adevărul“, deschide cutia cu amintiri de la Jilava. Interviul acesta, deşi va ocupa două episoade din „Misterele Revoluţiei",  nu lămureşte niciun mister vechi de douăzeci de ani. Nu mai puţin important, el vine, totuşi,  să îndrepte un adevăr istoric  multă vreme ignorat: au avut şi poeţii, aşa cum sunt ei, rev

Citiţi şi:

Iaşi: Varujan Vosganian, amintiri din închisoare

Iată-l, de pildă, pe Florin Iaru, care pe 21 decembrie a fost săltat dintre protestatari şi dus la Jilava. Au dat în el, l-au bătut ca pe un sclav, iar el, ca orice intelectual cât de cât respectabil, nu se gândea decât la ochelari, să nu-i spargă, Doamne fereşte!, să nu se întâmple vreo nenorocire. Pe Florin nu-l cheamă, de fapt, Iaru; îl cheamă Râpă. Iaru e aşa, un nume de semnat volume şi articole, iar pe noi, acum, poetul ne interesează mai mult, căci el, poetul, a văzut decembrie 1989 cu alţi ochi, mai antrenaţi pentru faptul mărunt, dar nu divers. E multă, adorabilă, naivitate în revoluţia poeţilor, dar e şi mult curaj. În iarna acelui sfârşit de lume a înţeles Florin că nu există eroi între oameni obişnuiţi, că există doar oameni care brusc uită că nu sunt eroi. Despre Iaru s-a spus chiar că a fost cel mai talentat dintre optzecişti şi e posibil să fi fost aşa. În prezent, are în vedere rescrierea Constituţiei. Are ambiţia asta - măcar să fie scrisă bine.

„Adevărul": Cum a fost cu Revoluţia?

Florin Iaru: Hai să-ţi spun. Îţi spun, dar de unde s-o iau? O iau de duminică, 17 decembrie. M-a sunat un prieten, poet şi el.

Poet, poet, dar de unde ştia? Din Timişoara te-a sunat?

Nu, din Bucureşti. Eram acasă cu prietenul Călin Angelescu, care muncea ca cărător la Editura Cartea Românească - să nu schimbi, lasă cu cacofonie, că e mai bine! - , iar eu eram magazioner la Editura „Cartea Românească". Noi aşa, ca oameni, mai pierdeam timpul, mai mergeam pe la Stelică Tănase, discutam cu el politică. Ţin minte că i-am dus, odată, un compostor care căzuse din tramvai!

Ce naiba a făcut cu el?

Eu ştiu?! L-a aruncat, cred! I l-am dus fiindcă aşa mi s-a părut mie interesant. Stătea la bloc, dar nu stătea rău deloc... Stătea Stelică binişor la bloc. Eh, şi ziceam că din noiembrie, de când a căzut şi Germania Democrată, mi-am dat seama că va pica şi la noi. În urmă cu doi ani de zile, în '87, nu mai aveam nicio speranţă. Prin 1986-1987 mi se părea că voi ieşi la pensie magazioner la editură. Viaţa mea se terminase. Toate socotelile cu viaţa erau încheiate. Şi cu viaţa literară, la fel! Nu credeam să mai public vreo carte. În 1984 am fost interzis.

O boală lumească

De ce?

Nu aş putea să spun. Nu am nimic cu adevărat politic sau asta... Eu scriam ce îmi trecea prin cap.

Probabil că nu îţi trecea bine prin cap.

Probabil.

Câţi ani aveai în '84?

Aveam 30 de ani.

La 30 de ani erai, deja, periculos?

Publicasem două cărţi şi asta a fost tot. Gata! Eu mai aveam una pregătită.

În '84, ca în Orwell...

Da.

Mai aveai gata tot o carte de poezie?

Păi, poezie, că poet sunt şi acum.

Ce înseamnă să fii poet?

Poet înseamnă să gândeşti poetic. Sunt oameni care sunt poeţi, deşi nu scriu poezie. În niciun caz nu înseamnă să fii cu capul în nori.

Nu contează valoarea literară, poeţi sunt şi ăia proşti, şi ăia buni!

Dacă gândesc poetic, da! Dragostea pentru poezie e o chestie ciudată, e ca o boală lumească de care nu eşti prea mândru. Spune-i unei fete că eşti poet, şi o să vezi cum fuge aia: „Lasă-l, mă, că e poet!".

Să depăşim poezia, să revenim, totuşi, la Revoluţie: 17 decembrie, magazionier la Cartea Românească.

Da. Beam o bere sau un vin cu Călin şi sună telefonul. „Bă, a început! La Timişoara!"Am pus mâna pe telefon şi cu greu am prins un prieten din Timişoara. Zice: „Nu pot să vorbesc". Zic: „Bă, e ceva acolo?" Zice: „E ceva, dar trebuie să închid".  Şi am ieşit pe stradă, numai doi eram, că dacă eram trei ne legitimau. Era plin de... dracu' să-i ia, să-i pieptene. Am început să umblăm pe la prieteni - Bogdan Lefter, Magda Cârneci, Carmen Francesca Banciu. La mine venise să stea câteva zile scriitorul Petre Ilieşu din Timişoara. El avea o infirmitate şi venise să se trateze. Îl ţineam la mine în casă. Ce avea el nu prea se putea face în România şi trebuia să plece în Suedia. Urma să ajungă joi la Ambasada Suediei. I-am zis: „Poţi să stai până miercuri, că atunci se întorc nevastă-mea şi copilul, şi apoi te mutăm la Nicolae Prelipceanu şi la Denisa (n.r. - Denisa Comănescu, în prezent director la Editura Humanitas)". Luni era deja altceva. Auzisem care e mersul, la Europa Liberă.

Revoluţia de iasomie

Şi ce ai făcut?

Ce să fac? Am făcut nişte ceai de iasomie. Eram patru-cinci oameni şi am discutat dacă se întâmplă ceva. Speram, dar de crezut nu prea credeam. Eram convinşi că vom muri cu Ceauşescu de gât sau că el va muri cu noi de gât şi e terminată povestea. Dar faptul că a doua zi mişcările au continuat, am mai vorbit cu nişte prieteni din Timişoara - ne-a încurajat. Toţi ne întrebau: „Voi ce faceţi?" E de mirare că puteam vorbi la telefon. Şi noi ce să facem?! Ieşim şase scriitori năuci, care nici măcar nu erau în Uniunea Scriitorilor - unul magazioner, unul profesor, unul pe la marginea societăţii... Ne iau ca pe nişte pui de găină! Problema nu era să ieşim, problema era să fim eficienţi. Repet: nu eram nici în Uniune, la scriitori, nu aveam niciun fel de protecţie.

De ce?

Partidul blocase accesul tinerilor scriitori, pentru că, la ultimul Congres, Uniunea nu respectase indicaţiile Partidului. Au dat în Partid cât se putea da, că dacă ziceai împotrivă ieşeai practic din societate. Pe Ana Blandiana o blocaseră mulţi ani şi i-au dat drumul în '89, ca să arate că nu era chiar aşa rău aici, la noi. Ce să mai vorbim de Dorin Tudoran, care a fugit, că nu mai avea încotro.

Nu ţi-a trecut prin cap să pleci?

Unde să plec? Unde?!?

Să fugi, să evadezi.

Cum să fug cu soţia şi copilul? Cum şi unde? Era o nebunie, da, o nebunie! Nebunia puteam să o fac doar eu. Şi eu cam ştiam ce e pe graniţă. Trebuia să trec înot Dunărea, să mai alerg vreo zece kilometri prin Serbia, că altfel ne dădeau înapoi. Când ajugeai la Severin, te săltau, nene! Fugeau doar cei care aveau rude acolo, care ştiau, şi care aveau călăuză, şi multe călăuze i-au dat în gât. Şi ca să fugi trebuia să ajungi undeva, să ai ceva. Eu nu aveam un dolar! Eram magazioner, magazioner, înţelegi? Ieşi din ţară şi ce faci?

Intelectualul fără puţin popor

Ca să fugi, în primul rând trebuia să te gândeşti că ai putea fugi. Te-ai gândit?

Nu, domnule, asta e! Nu voiam să fug, voiam să trăiesc în ţara asta normal, să fiu şi eu un om în România. În definitiv, ce era aşa greşit? Poate era greşit. Bun, şi ne-am întâlnit luni şi am zis: dacă vedem că se întâmplă ceva, să fim acolo, să fim mai mulţi. Ceauşescu era plecat în Iran. Şi povestea de la Timişoara a crescut, a tot crescut. Marţi seara, când vorbisem cu Călin, când eram un pic pregătiţi, ne-am dat seama că intelectualul fără puţin popor e ca nunta fără lăutari, ca bărbatul fără mustaţă, ca pantalonii fără genunchi, adică nu are nicio putere. Masa dă putere, că masa impune. Aveam nişte cazuri de scriitori care se revoltaseră. Îi umflaseră şi îi bătuseră... Pe Nicolae Velea l-au bătut de i-au spart dinţii, l-au desfigurat, a rămas fără dinţi, i-au spart, că a protestat. A zis că Nicolae Ceauşescu e un idiot! Aşa a zis bătrânul Velea. Sigur că i-au pus dinţii după aia, placă, frumos, dar aşa rău l-au bătut. Eram fiii ploii. O să spui că e totuşi un calcul meschin, dar nu e. Ne puneam problema de eficienţă, să ajungem undeva, să ieşim dracului din căcat, rahat, cum vrei să-i spui. Marţi seara am mers la Uniunea Scriitorilor să vedem câţi dintre prietenii noştri sunt... Eram pâş-pâş pe la masa lui Jebeleanu, la care Jebeleanu stătea tot timpul cătrănit pe securiştii de la Uniune. Şi altul: „Să vă fie ruşine, oamenii mor la Timişoara şi voi beţi! Să fiţi ai naibii! Îi lăsaţi pe fraţii voştri să moară!" Nasol, dar asta e situaţia. Societăţile secrete... Acum râd, dar eram vai de mama noastră, nişte amărâţi.

"Fără discuţie, 21 decembrie 1989 a fost ziua cea mai importantă din viaţa mea. Nu mi-e ruşine: copiii mei au cu ce se mândri. Am ieşit în stradă, am făcut şi eu măcar atât."

„Şi au început să dea, nene, cu bocancii militari..."

Florin Iaru a trăit fuga Ceauşeştilor ca un om liber   Foto: reuters

Pe 21 decembrie ce-ai făcut?

Miercuri, 20, eram tot cu Călin Angelescu. Şi-l vedem la televizor pe Ceauşescu, care ţine celebrul discurs împotriva Timişoarei, cu măsuri dure. Şi am văzut la televizor un colţ de covor întors. N-am văzut întreg Comitetul Central, erau nişte tipi pe care nu-i văzusem în viaţa mea. Noi nu ştiam cine conduce, le ştiam numele, dar nu îi văzuserăm niciodată, ca în poveste. Ceauşescu părea nesigur. Gata! Ăsta emite dintr-un buncăr! Ieşim afară - nimic! A doua zi, dimineaţa, am plecat spre serviciu.

Unde aveaţi sediul?

Aveam pe Nuferilor, actuala Berthelot, lângă Secţia 2 de Miliţie, foarte aproape de Sala Palatului. Eram ruşinaţi că marele Bucureşti, oraşul miticilor, nu mişca. Noi nu ne simţeam mitici, dar nu ne simţeam nici eroi. Te rog să mă crezi că nu există eroi între oamenii obişnuiţi, există nişte oameni care brusc uită că nu sunt eroi, asta se întâmplă. Şi vedem o mare de pancarte: „Vom înfăptui neabătut!"; „Jos duşmanii de clasă!". Mi s-a urcat sângele la cap! „Căline, du-te tu şi vezi ce e în oraş!". Eu aveam de făcut un inventar. Se auzea tare discursul, apoi vuietul, brusc se întrerupe, celebra întrerupere. A căzut, s-a întâmplat ceva! În clipa aia s-a terminat inventarul meu. Aveam o geacă de camuflaj, luată de la Vânătorul şi Pescarul Sportiv. Aia mi-a fost şi de ajutor, că m-a ajutat la bătaie. Am pornit în fugă, eram singur. Călin, am aflat după aceea, s-a întâlnit cu Carmen Francesca Banciu şi cu Magda Cârneci, şi Carmen Francesca a trecut de miliţieni cu copilul în braţe, s-a dus cu copilul în braţe, hotărâtă şi ea. Domnule, nişte fete... jos pălăria! Şi alerg, alerg, alerg, pe drum ne întâlnim cu fraţii Roncea, care şi ei aveau acelaşi drum - „Hai, fraţilor Roncea!". Ne mai întâlnim şi cu două mari personalităţi, un profesor universitar şi un scriitor - „Unde mergeţi?" „La radio, să dăm o declaraţie de adeziune cu Ceauşescu". „Păi, acum?!".

S-au dus şi au dat-o, nefericiţii! Eu am alergat şi am ajuns în Calea Victoriei. În dreapta era actualul magazin Bucureşti, în stânga - Calea Victoriei, spre actualul sediu al Grupului pentru Dialog Social - toată lumea ştia că era pregătit pentru Nicu Ceauşescu. Şi cum intru, văd uslaşii. Ăia se uită la mine: „Încotro, băi?" Prost şi eu, răspund: „În piaţă, să manifest şi eu". Uslaşii: „Du-te, bă, de aici! Marş!" În clipa aia, în care sângele îţi clocoteşte în cap şi în picioare, mintea mai uită puţin de frică.

Fraţii au nevoie de un avocat

Ţi-era frică rău?

Trebuie să spun: starea generală a României 1980-1990 a fost de frică, o frică zilnică. Când întorc capul să mă retrag, ce văd? 100 de oameni cu un steag arzând, oamenii făcuseră o gaură de foc în steag. M-am dus la ei, ne-am luat de mâini şi am pornit spre uslaşi, i-am împins şi - ce să vezi! -  i-am învins! Am început să strigăm: „Vrem guvern, guvern democrat, guvern al poporului!", care era un slogan luat din „Setea" de Titus Popovici, era un slogan prin care comuniştii voiau să-i dea jos pe capitalişti. Oamenii ne priveau din balcoane - „Veniţi cu noi!", urlam, - dar oamenii nu veneau. Nenorocirea mea - că eram în primul rând, în mijlocul coloanei. Şi am început să-i împingem pe uslaşi, i-am dat înapoi. Brusc apare dintre ei un tip înalt, cu căciulă brumărie. „Staţi aşa - zice - ce vreţi?" Eu: „Fraţilor, avem vreun avocat printre noi?" Mulţimea - nimic, tăcere de moarte. Eu ce m-am gândit: avem un avocat, ştie Constituţia, şi cu Constituţia în mână poate putem să facem ceva! „Bine - zic - dacă nu avem un avocat, o să vorbesc eu". Mai târziu am aflat că acest personaj era generalul Bucurescu. Ţanţos ca un cocoş, m-am înfipt în el: „Vrem să ne spunem nemulţumirile, vrem să se termine dracului cu astea!". Ăla ne privea cu milă şi în spatele lui unul mai mărunţel tot cu o căciulă de astrahan. Mi-a zis Călin Angelescu: „Bă, ăla e Ceauşescu". Când colo - era Postelnicu. Semăna puţin, de departe, cu Ceauşescu. Ne-am luat de mână. Între timp, de pe trotuar, intră şi mă ia de mână bunul meu prieten, pictorul Ion Dumitriu. Mi-a spus mai târziu: „Bă, Florine, am stat pe margine, mă ştii". Era un om de o cuminţenie mare, voia să-şi vadă de viaţa lui, nu s-a revoltat. Mi-a zis: „Mi-a fost ruşine, Florine, că stăteam pe margine". M-a luat de mâna dreaptă, în stânga îl aveam pe Călin Angelescu. Aşa că am fost şi trei intelectuali în rândul maselor, în faţă, nu aşa cum se spune că intelectualii nu au făcut nimic. Iar şapte rânduri mai în spate era şi amicul meu Ioan Groşan. Am fost câţiva în trupa aia, cam ca proporţia de intelectuali la poporul român. Şi au durat tachinările astea, că am dansat „Hora Unirii", „Hai să dăm mână cu mână", am făcut tot. Şi am mai spart o dată zidul de uslaşi şi unuia dintre soldaţi i-a căzut arma. Am luat-o şi i-am zis: „Băiete, să nu tragi, uite, îţi dau arma...".

Şi ce s-a întâmplat?

Şi urmează o chestie pe care unii o înţeleg mai puţin. Brusc, uslaşii s-au oprit, au pus scuturile jos, au încărcat armele şi au tras, au tras la patruzeci şi cinci de grade, de la doi metri. Gândeşte-te: între mine şi tine - doi metri. Toţi am fost pe burtă! Şi să vezi - minune! Ce nu observaserăm noi din cauza excitaţiei - din spate veniseră nişte camioane cu trupe, cu dube, au intrat în noi, pe toate părţile. Care au fost mai în margine au reuşit să scape. Pe noi, ăştia mai proştii, ne-au prins în colţul unde e acum Hilton. Şi au început să dea, nene, cu bocancii militari... Patru soldaţi mă ţineau de mâini şi de picioare. Mă răstigniseră! În clipa aia, când mi-am dat seama că mă prind, mi-am smuls ochelarii, să nu se întâmple vreo nenorocire! Băieţii ştiu cum să bată, sunt câteva locuri unde dacă dau... Te bat şi te umilesc, prima lovitură este în coaie, ca să te îndoaie, apoi îţi dau în capul pieptului ca să-ţi taie respiraţia. Mă învăţase un medic: „Dacă iei bătaie, strânge-ţi genunchii, înconvoaiă-te, şi corpul tău o să sufere mai puţin". Am făcut aşa, dar tot m-au bătut de m-am căcat pe mine. Erau 20-25 de oameni bătuţi măr. Ne-au dus la Circa 1 de Miliţie, cu mâinile ridicate. Asta însemna că pentru noi viaţa se sfârşise. Era o linişte... Unul sângera, altul ofta. Numai am tras cu coada ochiului spre Ion Dumitriu, el a tras cu coada ochiului spre mine. Oare mai scăpăm cu viaţă? - gândeam. Şi aşa am stat zece minute.

"Patru soldaţi mă ţineau de mâini şi de picioare. Mă răstigniseră! În clipa aia, când mi-am dat seama că mă prind, mi-am smuls ochelarii, să nu se întâmplă vreo nenorocire! "

„Ştiam că o să intru într-o mică, uşoară, comă"

Cum era?

În bătaie îmi spărseseră insulina - două seringi şi o fiolă de insulină, pe care le aveam la mine. Eu ştiam că odată cu trecerea timpului, glicemia o să crească şi într-o zi-două o să intru într-o mică, uşoară, comă. Aşa se întâmplă. Am luat cuvântul: „Tovarăşe sergent, permiteţi să raportez!". Nimic! Am stat cu mâinile la perete, au mai tot adus. Auzeam cum vorbeau la walkie-tal­kie: „Bă, ăştia nu se satură. Trimite-mi întăriri!". Deci strada nu cedase. Asta a fost prima licărire de speranţă. Mai erau oameni la Piaţa Romană, erau în diverse puncte. Ne-au băgat după aceea într-un gang, tot cu mâinile sus. Când stai cu mâinile sus mai mult de o oră sau două, plămânii încep să refuze să mai respire, au dificultate. E extrem de dureros. Un puştan lângă mine: „Sunteţi student?" M-am simţit măgulit. Aveam barbă, dar, la vârsta aia, păream destul de puştan.

I-am zis: „Oh, nu, sunt mult mai bătrân..." Aud pe unul în spate: „Ăsta e, 'tu-i mama lui!". Şi primesc un şut în rinichi. M-am înmuiat ca o mămăligă. M-am scurs pe perete, în jos. Lovitura a fost din aia năucitoare. De fapt îl căutau pe Călin Angelescu, care avea şi el o haină de camuflaj ca a mea. Am luat şi bătaia în locul lui. Pe la ora cinci după amiaza m-au dus la anchetă. Unu' zice: „Ăsta i-a condus!". Ah, mi-am zis, futu-ţi mama mă-tii de băiat curajos, mi-a trebuit să conduc. Aiurea, n-am condus pe nimeni! Şi am dat de un locotenent, băiat tânăr, foarte OK. A închis uşile, zice cu binişorul: „Hai, spune, ce-ai făcut?" Eu: „Domnule, spun tot ce am făcut, dar un lucru nu am să spun, că, dacă eu scriu adevărul, mă împuşcaţi. Am să refuz să scriu că am strigat Jos Ceauşescu!". El, mai mult decât OK: „Zi că nu ai mai găsit medicamente şi din cauza asta te-ai revoltat". Eu am diabet - îi explicasem. Ne gândeam totuşi că ne duc la moarte, că ne duc în câmp şi ne împuşcă. Şi tot eu, ca să nu mai zici că poeţii sunt cu capul în nori: „Băieţi, dacă se opreşte maşina în mijlocul drumului şi ne scoate afară, să nu vă pună mama dracu' să fugiţi toţi într-o direcţie! Fugiţi în cerc şi măcar unul o să scape! Ei au 26 de cartuşe" ... sau câte au, că pe vremea aia ţineam minte. O să tragă rafală, dar unul o să scape! Şi ne-am învăţat numele, dacă unul scapă, să povestească...

Cine, mă rog, e Florin Iaru?

Îi mai ţineţi minte?

Nu prea.

V-aţi mai întâlnit cu ei?

Ah... era unul Sprânceană, mai era viitorul regizor Napoleon Helmis (n.r. - regizorul filmului „Nuntă în Basarabia"). Când i-am spus cum mă cheamă, zice „Fraţilor, ştiţi cine e cu noi? E scriitorul Florin Iaru!" La care ăia se uitau: „Fraţilor, cine p... mea e Florin Iaru?". Aşa am ajuns la Jilava.

Nu vă ştia nimeni.

Păi, nici nu aveau de unde să audă de mine. De unde? Eram şi eu, acolo, un poet.