Celularul moţilor

A venit vremea să băsădim. Asta înseamnă, în graiul moţilor, să povestim. Am aflat-o în comuna Avram Iancu, la doi paşi de învolburatul Arieş Mic, pe cea mai mare tulnicăreasă din

A venit vremea să băsădim. Asta înseamnă, în graiul moţilor, să povestim. Am aflat-o în comuna Avram Iancu, la doi paşi de învolburatul Arieş Mic, pe cea mai mare tulnicăreasă din Apuseni, Elena Pogan pe numele ei. Şi am depănat viaţa cea lungă a tulnicului, sufletul moţilor.

Greu de spus dacă e instrument de cântat. Cu sute de ani în urmă, oamenii munţilor îl foloseau ca pe un fel de telefon mobil. Comunicau între ei, transmiteau tot felul de mesaje codificate, să ajungă informaţia de la un sat la altul, căci satele erau risipite, ca şi azi, prin pădurile seculare. Aşa se anunţa pericolul vrăjmaşilor ori îşi dădeau întâlnire moţul cu moaţa. Azi, din tulnic se cântă doar în faţa turiştilor.

Tulnicul a fost la început o armă în mâna bărbaţilor. Nu de luptă, ci pentru comunicare. Mare nevoie a fost de el în vremurile de restrişte ale răscoalei moţilor, pe vremea lui Horea. În orice moment ştiau românii unde anume se află duşmanul, dar şi când şi cum să-l lovească. După ce a trecut vitregia, arma s-a transformat în cântec. Şi a trecut în mâna femeilor. Şi la femei a rămas până în ziua de azi.

Cântec în miez de noapte

La cei 82 de ani ai săi, Elena Pogan se ţine bine, e sprintenă, ca orice om de la munte. Nu poate să ţină pasul cu un bătrân muntean, la urcuş, tânărul de la oraş! Am simţit asta pe pielea mea cât am colindat prin Apuseni. Ne pofteşte la ea în bătătură, scoate repede scaune din casă, refuzând s-o ajutăm la cărat, apoi ne punem la vorbă în curtea cu iarba moale, la umbra unui fag bătrân.

Atentă cu felul în care se prezintă oaspeţilor, se şi schimbă repede de haine, să ne arate costumul popular pe care îl păstrează ca pe lumina ochilor. "Nu era casă de moţ, pe vremuri, să nu aibă un tulnic, mai mic, mai mare, dar să fie", zice Elena. Seara, când liniştea se aşterne peste munţi, auzeai în depărtare "glasul" acela inconfundabil.

Sunete lungi, sunete scurte, uneori ca un plânset, alteori ca splendoarea surâsului de primăvară. Tulnicul transmite mesaje, dar şi sentimentele oamenilor. Acesta a fost celularul moţilor, glumesc eu, la care femeia din faţa mea râde cu poftă şi dă din cap, aprobator. "Unii zic că ar fi un instrument de pe timpul dacilor, care şi ei tot aşa comunicau, peste munţi", auzim noi.

Vorbeşti în tulnic

Dascăl a fost la viaţa ei Elena Pogan, chiar în comuna în care a văzut lumina zilei. Şi tot aici a înfiinţat, în 1960, un grup de tulnicărese. Au mers la diverse festivaluri din ţară şi din străinătate. "La început eram şase femei, pe urmă au fost 16, apoi s-au mai strâns, eram 20", îşi aminteşte profesoara, care a vrut în acest fel să nu lase să moară acest instrument.

Mai mult decât atât, dăscăliţa a făcut rost de un casetofon şi a înregistrat toate felurile de sunete ale tulnicului. Fiecare cântec are mesajul său. "Oamenii zic în tulnic", este expresia locală care arată cum poţi să "vorbeşti" prin cântec, aşa cum numai moţii ştiu s-o facă.

"Se dădea semnal de mobilizare la luptă, de chemare a oamenilor în caz de calamitate, de chemare a ciobanilor la munte, de chemare la şezătoare, dar şi femeile dădeau chemare către drăguţii lor", mi se descrie lista "telefonică", însă "meniul" semnelor e mult mai mare. "Mă doare sufletul când văd că nu mai e ce-a fost", apoi se lasă liniştea după oftatul prelung al moaţei.

Mesaje din fulgeriş

Uite cum se schimbă omul! Când îşi aduce gazda tulnicul din casă, lung de trei metri şi vechi de aproape o jumătate de secol, îl pune la gură şi începe să-i dea glas, apoi vezi femeia cum se îndreaptă de spate şi parcă se transformă în războinicul de pe vremea lui Horea sau în mândruţa care îşi invită bărbatul în casă, după cum sună "vorba".

Primim apoi câteva informaţii despre naşterea instrumentului, că nici meşteri care să confecţioneze aşa ceva nu prea mai sunt. Doar câţiva mai rezistă în toţi munţii ăştia. Se ia mai întâi lemnul de fulgeriş. E lemn de brad, dar un brad care a crescut între stânci, aşa că are fibra mai deasă.

Se fac două bucăţi scobite care se îmbină, dând forma unui trunchi de con, iar totul se leagă cu cercuri de jneapăn. "Când e tulnicul nou, se udă cu zăr, să se închidă porii". Şi uite aşa am terminat de băsădit. În casele moţilor mai sunt şi acum tulnice. Dar cele mai multe tac. Doar turiştilor li se mai cântă uneori. Şi se dau mesaje. De luptă ori de dragoste. Oare cine le mai înţelege azi?