Celebritatea literară a unui puşcăriaş

Sistemul penitenciar american se poate lăuda cu o cantitate respectabilă de condamnaţi executaţi, violaţi ori mutilaţi. Printre puţinii care au reuşit să se fofileze din faţa asprimilor de

Sistemul penitenciar american se poate lăuda cu o cantitate respectabilă de condamnaţi executaţi, violaţi ori mutilaţi. Printre puţinii care au reuşit să se fofileze din faţa asprimilor de acolo se numără deţinutul William Porter - alias O. Henry -, evadat printr-un tunel subteran, săpat cu ajutorul literaturii.

Multe dintre cele 300 de povestiri ale sale au fost scrise sau doar concepute pe când îşi ispăşea pedeapsa de trei ani, căpătată pentru că a băgat adânc scurmătoarea în bănuţii unei bănci, al cărei casier era. Aşa că, dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă superioară, putem spune că O. Henry a evadat din celulă cu ajutorul literaturii. Este exact ce facem şi noi cu povestirile sale, evadând din puşcăriile cotidiene, pe care ni le-a zidit viaţa asta de rutină pe care o ducem.

M-am răsfăţat cu volumele "Poveste neterminată" (traducere de I. Peltz şi Al. Hallunga), apărut în 1965 la "Editura pentru literatură universală", şi cu "Nici un fel de povestire" (traducere de Veronica Focşeneanu) - "Univers", 1983. Primul beneficiază de o prefaţă de Marin Sorescu, scrisă ca de la umorist la umorist.

Darul magilor" e cea mai frumoasă poveste de Crăciun pe care am citit-o în viaţa mea. E veche din 1899, dar ce contează: doi tineri new-york-ezi, Della şi Jim, a căror căsătorie e subminată de lipsurile persistente, văd cum apropierea Crăciunului rupe filă după filă în calendar, iar ei n-au mijloacele necesare pentru a-şi face unul altuia cadourile tradiţionale.

Ah, sărăcie, cum reuşeşti să-ţi păstrezi luciul şi într-un sat din Botoşani, şi într-o metropolă ca New York‑ul? Ah, sărăcie, deloc nu te dai bătută, fir-ai tu să fii de paraşută penală!

Tânăra familie are totuşi o avuţie, compusă din "două lucruri cu care se mândreau amândoi deopotrivă. Unul era ceasul de aur al lui Jim, care aparţinuse tatălui său şi mai înainte bunicului său. Celălalt era părul Dellei."

Fiindcă inimile îndrăgostite pulsează cu viteză personalizată, fiecare soţ ochise darul complementar, care să completeze frumuseţea micului lor patrimoniu. Della se oprise la "un lanţ de platină pentru un ceas de buzunar, simplu şi pur în desen, proclamându-şi valoarea numai prin substanţa lui, şi nu prin ornamentaţii artificioase; era aşa cum ar trebui să fie toate lucrurile: de bună calitate."

Aşadar, ceva demn să-i pună soţul în valoare: "De cum l-a văzut, Della a ştiut că lanţul trebuie să-i aparţină lui Jim." Lanţul acela trebuie să fie al lui Jim, reprezentând mai mult ca un simplu accesoriu de filfizon. Lanţul acela are exact calităţile lui Jim: "limpezime şi valoare". Dar de unde bani pentru el, când costă 20 de dolari?

Jim chitise şi el un cadou pentru Della, singurul nimerit pentru ea, mai bine zis pentru părul ei, care "îi ajungea până mai jos de genunchi şi părea că o învăluie întocmai ca o haină." Undeva, într-un galantar de pe Broadway, se găseau nişte "piepţeni frumoşi, de baga curată, cu rame încrustate cu pietre preţioase." Nişte piepţeni reuniţi într-o "serie întreagă, pentru tâmple şi pentru ceafă"; nişte piepţeni unici, fiindcă doar ei ar putea crea o plusvaloare pentru părul Dallei; nişte piepţeni desigur foarte scumpi. Aşa că, tot acolo ajungem: de unde lovele pentru ei?

Zadarnic îşi munceşte Jim mintea. De unde atâtea lovele?
Întotdeauna însă undeva stă şi veghează o soluţie, o ultimă soluţie, la care n-ai vrea să apelezi decât în caz de forţă majoră. Iar Crăciunul e un caz de forţă majoră. Astfel, Della intră hotărât acolo unde n-ar fi vrut niciodată să intre, pentru a-şi târgui podoaba capilară. "Îmi cumpăraţi părul?" - întreabă ea. "Scoateţi pălăria să vedem cum arată. 20 de dolari", spune achizitorul.

"Dă-mi-i iute, se învoi Della".

E drept, în urma execuţiei inegalabilului său păr, Della abia mai aduce cu ea însăşi, dar ce mai contează când are în sfârşit banii pentru lanţul de argint al lui Jim. E noaptea de Crăciun, şi Jim va fi fericit.
Dar Jim nu-i deloc fericit, dând ochii cu defrişările abuzive ale fondului capilar al Dellei. Are un cadou pentru soţioara lui, iar cadoul nu-i decât setul de piepţeni de pe Broadway. Un cadou a cărui utilitate a pierit. E rândul ei să dea ivirii cadoul pentru el: lanţul atât de necesar strălucirii lui. "Dă-mi ceasul! Vreau să văd cum arată cu lanţ!" Da, ceasul... desigur, ceasul... cum să nu, ceasul... "Am vândut ceasul ca să am bani să-ţi cumpăr piepţenii."

Superb: ea îşi vinde părul ca să-i cumpere lui curea la ceas; iar el îşi vinde ceasul, ca să-i fericească ei părul cu un set complet de piepţeni. Mi-l şi imaginez de Crăciun pe deţinutul O. Henry citindu-şi povestirea, în timp ce toată gloata de puşcăriaşi boceşte, sărutând poze şi icoane.
"Rogu-te, arde-i una între ochi poetului, când o să înceapă să-ţi proslăvească luna mai" - ne instigă O. Henry, în debutul altei povestiri minunate, "Fericita zi de mai". S-ar părea că de multe rele ale lumii e responsabilă această lună mai, pe al cărei câmp un anume zeu îşi dovedeşte la fiece pas infantilismul: "În mai, Cupidon îşi aruncă săgeţile la întâmplare - milionari se căsătoresc cu stenografe; profesori înţelepţi fac curte fetişcanelor în şorţuleţe; cupluri tinere ieşite la plimbare se întorc acasă căsătorite..."

Merită să te vaccinezi împotriva acestei luni, dacă nu vrei s-o încurci urât de tot. Bătrânul domn Coulson, de pildă, nu şi-a făcut vaccinul contra lunii mai. El deţine o "gută foarte avansată la un picior, o jumătate de milion de dolari şi o fiică." Mai are şi-o menajeră, pe doamna Widdup.

Domnul Coulson, acrit de vârstă şi de singurătate, îşi numără în linişte banii, fiica şi boala, când din parc îşi încep asupra lui asaltul necruţător "mirosuri de primăvară, cu drepturile de autor rezervate." Şi, fir-ar să fie, tocmai atunci apare menajera Widdup, care îl anunţă - cu o voce "care îţi sugerează un masaj vibrator" - că e timpul să-şi ia medicamentul pentru gută. Îşi ia medicamentul, fiindcă e un bolnav cuminte, dar ca-ntr-o doară prinde şi mâna menajerei, anunţând-o principala ştire a dimineţii: "Doamnă Widdup, primăvara ne-a invadat."

Fiindcă doamna Widdup - şi ea posesoare cu acte în regulă a unei inimi - e cu totul de acord, bătrânul domn Coulson îi vesteşte, ca un crainic romantic, două principale consecinţe ale acestui eveniment: "Primăvara, mai aprins luceşte aripa turturicii"; şi tot primăvara, "bărbatul se îndreaptă către iubire." Doamna Widdup simte înţepături în locuri congelate: "Să-mi sară ochii! Zău că aşa-i!" În aerul plin de electricitate pluteşte proximitatea unei declaraţii: domnul Coulson e pus pe fapte mari: "Eu sunt... adică am o vârstă înaintată... dar am destui bani. Dacă o jumătate de milion de dolari şi o afecţiune adevărată a unei inimi, care deşi nu bate cu ardoarea primei tinereţi, poate totuşi să palpite
cu o sinceră..."

Intrarea fiicei sale îi sugrumă fraza domnului Coulson. Fiica sa, "osoasă, voinică, înaltă, frigidă, binecrescută, la vreo 35 de ani", evaluează rapid gravitatea situaţiei. "Se uită la flori - arme puternice ale insidiosului mai - cu ochiul unui botanist." Deşi atinsă iremediabil de frigiditate, miss Coulson cunoaşte neplăcutul adevăr că "bătrânii şi femeile cu talie groasă zboară ca musculiţele în alaiul ridicol al lunii mai." Deşi relativ tânără, miss Coulson "mai văzuse domni în etate care se prostiseră şi se însuraseră cu menajere." Este exact lucrul pe care se simte chemată să-l preîntâmpine acum, cu toată vehemenţa. Dar cum să lupţi cu palmele goale împotriva lui mai, lună echipată cu atâtea mijloace, eficiente de veacuri?

Miss Coulson simte, ridicându-se în ea, seva unei soluţii. Face o comandă impresionantă de o mie de livre de gheaţă care, depozitată în subsolul clădirii, va trebui să lupte de la egal la egal cu zburdălnicia inconştientă a primăverii. Iar rezultatele n-au nevoie de răgaz pentru a se face simţite. Clădirea e repede învăluită de un val de aer polar, care se revarsă nestânjenit în rezervorul cu acreală al bătrânului domn Coulson. "Asta numesc ei primăvară?"- se întreabă el, zgâlţâit de frig şi de revoltă. Iar când doamna Widdup intră în cameră, observând că da, în casă e un pic de frig, dar afară "viţa s-a urcat toată pe casă, şi cântă flaşnetele", domnul Coulson îşi iese din minţi: "Eşti o proastă! Îngheţ de moarte în propria mea cameră, şi dumneata vii aici şi baţi câmpii cu viţa şi flaşnetele."

Dar luna mai nu cedează cu una, cu două, în faţa unor ticăloase "mormane de gheaţă". În următoarea zi, "miresmele divine şi dulceaţa parfumată" îşi anunţă iar irezistibila prezenţă. Doamna Widdup intră din nou la bolnavul Coulson, iar acesta întinde "o mână osoasă şi o apucă pe cea durdulie." E iar luna mai. "Am descoperit de ce era frig, spune doamna Widdup. De la gheaţă. Tone întregi, în subsol..." Dar, deodată, bătrânul Coulson se smulge dintre lianele lunii mai şi are un puseu de luciditate: "Dar ce va spune fiica mea, doamnă Widdup?" Cum va comenta povestea lor de dragoste, care nu mai suportă amânare? S-ar părea însă că pericolul e la multe mile depărtare. "N-aveţi nicio teamă, domnule, a fugit azi noapte cu omul care aduce gheaţa!"

Rugămintea mea - ultima mea rugăminte, fiindcă de acuma nu ne vom mai întâlni duminica - e să vă procuraţi povestirile lui O. Henry şi să le ţineţi acolo, ca o investiţie pentru zile negre. Dacă n-aveţi cumva bani la dumneavoastră, spuneţi-i librarului să le treacă la mine în cont.