Ceauşescu decapitează Securitatea lui Gheorghiu Dej

În continuarea serialului "crime comuniste cu circuit închis", vom vorbi azi tot despre asasinate şi epurări politice la vârf. Faptele descrise fac însă parte dintr-o categorie aparte:

În continuarea serialului "crime comuniste cu circuit închis", vom vorbi azi tot despre asasinate şi epurări politice la vârf. Faptele descrise fac însă parte dintr-o categorie aparte: fără glonţ pe ţeavă.

O specie a reglărilor de conturi mai cu mănuşi, inventată de Hrusciov, la Kremlin, şi copiată de Ceauşescu la Bucureşti. Pentru a-şi înlătura rivalii, cum a fost cazul, în 1968, al celor din "grupul Drăghici". Doar "pe linie de partid şi de stat".

Anul 1968. Un an care a început într-o luni. Un an bisect. Un an însemnat, plin de fapte şi evenimente semnificative. Este anul grevelor studenţeşti (celebrele baricade) din Franţa şi al celebrelor mişcări de stânga din SUA, anul de vârf al mişcării hippy şi, totodată, anul asasinării lui Martin Luther King şi a lui Robert F. Kennedy. Este anul Primăverii de la Praga şi al invaziei trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia.

Este anul în care la Paris ajunsese la apogeu vestita "Reţea Caraman", care a penetrat secretele NATO. Este anul în care, la Bucureşti, Ceauşescu joacă, la cacealma, două cărţi mari în ochii Occidentului: condamnarea crimelor Securităţii lui Dej, prin decapitarea "grupului Drăghici-Pantiuşa-Nicolschi", de la Interne, şi delimitarea de Rusia, prin condamnarea invaziei Cehoslovaciei. Azi ne vom ocupa de prima dintre cacealmalele anului 1968, marca Ceauşescu, respectiv "afacerea Drăghici".

De ce trebuia să cadă "grupul Drăghici"?

După moartea lui Dej, Alexandru Drăghici a intrat în dizgraţie pentru că s-a opus pe faţă ascensiunii lui Nicolae Ceuşescu. Neoficial, se pare că şi în cazul lui Drăghici, ca şi în multe alte cazuri celebre din istorie, trebuie să cauţi femeia. Soţia lui Ceauşescu, Elena Ceauşescu, nu o înghiţea deloc pe Marta Cziko, soţia lui Drăghici. Una peste alta, odată ajuns la putere, Ceauşescu i-a căutat nod în papură rivalului său şi, în 1968, i-a pus în cârcă toate relele din perioada cea mai neagră a partidului: anii '50 anii celor mai odioase crime.

Ceea ce nici nu era neadevărat, pentru că, într-adevăr, în anii 1950-1960, elitele culturale şi politice au fost exterminate în chinuri în puşcării. Dar Ceauşescu nu ştia oare de toate acestea pe vremea lui Dej? Nu era şi el tot în fruntea partidului, pentru că şi el, ca şi Drăghici, făcuse multă puşcărie alături de Dej? Drăghici, ca şi alţi câţiva de pe lista lui Ceauşescu, ştia multe despre acei ani tulburi din biografia noului lider. Şi trebuia scos din joc cu pretextul reabilitării lui Pătrăşcanu.

În fapt, aşa cum arată Mihai Pelin, Ceauşescu nu dorea să-l reabiliteze pe Pătrăşcanu, ci doar să agite apele cu acest caz, pentru a se răzbuna pe Dej, post-mortem, şi pe Drăghici, cât era încă în viaţă.

Interesant este că doi dintre oamenii pe mâna cărora Ceauşescu l-a "executat" pe Drăghici prin înscenarea "reabilitării lui Pătrăşcanu", respectiv Virgil Trofin şi Vasile Patilineţ, aveau să moară, rând pe rând, în împrejurări încă tulburi asupra cărora vom reveni.

Găselniţa Ceauşescu: acuzarea Securităţii

Consolidarea regimului comunist prin noul şi pe atunci charismaticul lider, Nicolae Ceauşescu, a condus la promovarea unei ciudate independenţe făţişe împotriva Moscovei. Tendinţa antimoscovită avea să ia amploare mai ales după Congresul al IX-lea al PCR, în urma căruia s-a adoptat o atitudine fermă faţă de "abuzurile şi ileglităţile săvârşite în activitatea Ministerului Afacerilor Interne".

De fapt, această găselniţă a lui Ceauşescu în faţa Occidentului, această aşa-zisă repoziţionare faţă de Moscova erau tot un reflex al luptei pentru putere. Nu după modelul sângeros al lui Stalin, ci după modelul "delicat", mai cu mănuşi, al lui Hruşciov. Cel care, pe plan intern, nu şi-a mai asasinat rivalii, ci i-a mazilit prin "îndepărtate siberii" de partid şi de stat.

Dar care, pe plan extern, a continuat politica operaţiunilor "umede" top secret, cu asasinate bine ticluite. Politică şi nărav pe care le-a deprins repede şi Ceauşescu. Şi le-a dus la perfecţiune, prin angajarea unui terorist de renume mondial, Carlos Şacalul, ca să-i lichideze pe cei de la "Europa liberă" şi întreaga reţea a defectorilor din DIE/CIE. A celor care cunoşteau cele mai cumplite secrete ale politicii de asasin a lui Ceauşescu.

Creierul celor mai dure anchete

Pe vremea lui Dej, cu toate ocaziile oficiale, Alexandru Drăghici era văzut mereu în primele rânduri, de-a dreapta secretarului general. Era normal pentru că, alături de Chivu Stoica, de Botnăraş, de Moghioroş şi alţi câţiva, Drăghici era unul dintre baronii de frunte ai ilegalismului roşu românesc. A avut privilegiul să împartă celula cu cei mai grei dintre grei: cu Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica.

Asta l-a şi propulsat mai târziu într-una dintre cele mai strategice funcţii: şeful Afacerilor Interne. La începutul anilor '50 era, alături de comisarul în fustă Alexandra Sidorovici (soţia lui Silviu Brucan), unul dintre acuzatorii publici în celebrele procese ale elitei politice şi culturale româneşti.

În '52, i-a luat locul şefului său, Teohari Georgescu, cel care a căzut în dizgraţia lui Dej, alături de Ana Pauker şi Vasile Luca. Cele mai dure şi mai cumplite anchete ale epocii au avut loc sub patronajul lui Alexandru Draghici: fenomenul Piteşti, crimele din puşcării şi de la Canal, loturile Pauker şi Pătrăşcanu sunt tot atâtea exemple.

Portretul satrapului, la bătrâneţe

După ce a fost judecat de partid şi mazilit de Ceauşescu la munca de jos, Drăghici nu a dus-o chiar rău. "Puţini din cei care-l zăreau în Piaţa Dorobanţi, prin anii '80, aşezat paşnic la cozile matinale, l-au recunoscut pe Alexandru Drăghici, cândva dictatorul poliţiei politice comuniste (…) Chipul îi era imobil, expresia, piezişă, parcă mereu la pândă, un rictus distrat, întreaga sa mască era compusă pentru a-l apăra de privirile pline de reproş pe care i le-ar fi putut arunca atâtea din fostele sale victime, aflate încă în viaţă (...) A continuat să beneficieze de privilegii până la prăbuşirea comunismului.

Locuinţa sa din strada Sofia, unde a trăit până la emigrarea în Ungaria, împreună cu soţia sa, Marta Cziko, la începutul anilor '90, i-a oferit linişte şi confort", spune Vladimir Tismăneanu într-un comentariu intitulat "Alexandru Drăghici şi teroarea comunistă în România".