Câţi bani merită să câştige un profesor?

Profesorii au fost la un pas de a-şi vedea „punguţa cu doi bani” blagoslovită cu încă un bănuţ. Acum li se cere să mai treacă un hop ca să obţină adaosul: factorul calitate.

Săptămâna trecută, profesorii calculau deja pe ce pot cheltui cele 50 de procente la salariu promise în plus de Parlament. Săptămâna aceasta, premierul Tăriceanu a numit adoptarea legii pentru majorarea salariilor „derapaj”, iar ministrul Cristian Adomniţei a fost „zburat” din funcţie  - chibiţiii spun că ar fi contat şi aterizarea la propria nuntă cu un elicopter de ocazie, al Internelor.

Ministrul gafeur - care a constatat că nu poate implementa ca ministru ce a votat ca parlamentar – şi-a umplut singur paharul. În loc să susţină decizia Guvernului de a nu se mări dramatic lefurile cadrelor didactice,

Adomniţei a votat, într-o veselie colegială, pentru creşterea salariilor - răscolind cenuşa speranţei în sufletele dascălilor. După care, ca într-un film noir, Tăriceanu şi Isărescu, gornistul creşterii PIB-ului şi gardianul siguranţei economice, vin şi taie cheful tuturor, anunţând că o asemenea creştere salarială nu este sustenabilă. Deloc.

Fiecăruia după performanţe

Guvernul n-ar avea ceva cu săracii profesori - care, la drept vorbind, dacă sunt universitari nici nu sunt aşa săraci. Tăriceanu nu spune NU din principiu măririlor salariale (ştie şi dumnealui cum e să stai la catedră), dar mai pune în joc o carte: “Sunt de acord să fie majorări salariale peste tot, însă acestea trebuie să ţină cont nu numai de vechimea în sistem, aşa cum era în perioada comunistă, ci şi de calitatea cadrului didactic”, declara premierul în urmă cu două săptămâni.

Dar cum se poate stabili calitatea cadrului didactic? „Tăriceanu vorbeşte aiurea”, acuză Cornelia Pop, 56 de ani, profesoară de limba română la o şcoală din judeţul Argeş.

„Vreau să-l văd şi eu pe Tăriceanu făcând ore la «Cucuieţii din Deal» unde sunt copii cu mari probleme financiare şi unde profesorii se chinuie să-i înveţe carte. Să vină să predea în mediul rural şi apoi să vorbească despre calitatea cadrului didactic. Calitatea o poţi contoriza la şcolile de elită cu copii de elită. Să-i fie ruşine că pune asemenea probleme”, conchide profesoara.

Cercul e vicios. Profesorii vor primi mai mulţi bani dacă dovedesc competenţe în plus – spune Tăriceanu.  Doar că cei care vin azi la catedră sunt cel puţin dezinteresaţi de un plus de competenţă, tocmai pentru că simt că muncesc „pe nasturi”. Cine se mai încumetă să facă învâţământ gimnazial astăzi?

Tinerii absolvenţi, care ţopăie dintr-un post de suplinitor într-altul, în fiecare an la altă şcoală, în timp ce aspira la un viitor departe de curtea şcolii (ba chiar şi de România), şi vechii titulari - dintre care unii au predat şi părinţilor actualilor elevi - cu plămânii plini de cretă şi care au învăţat de mult să facă şi ciorbiţă, şi tocăniţă din aceeaşi coastă.

De ce nu?

Întrebarea „de ce merge învăţământul prost?” s-a amplificat ca sunetul într-o încăpere închisă, obosindu-i pe cei dinăuntru care nu găsesc uşa salvatoare. Vorbim, de fapt, despre o muncă nevalorizată. Profesorii de gimnaziu sunt de mult Cenuşăreasa educaţiei.

De ce? Problema nu este că un profesor universitar câştigă deseori şi peste 15.000 lei pe lună, ci că unul de la gimnaziu câştigă doar 2.600 lei (maximum de salariu net la care poate aspira un profesor de şcoală generală cu vechime, cu toate gradele luate şi toate sporurile incluse).

Legea propusă de opoziţie în septembrie susţinea o majorare a salariilor cu 74% pentru profesorii universitari şi cu 54% pentru cei preuniversitari. Iarăşi, de ce? „Discrepanţa este prea mare între salariile porfesorilor universitari şi cele ale profesorilor de la gimnaziu”, spune aceeaşi doamnă profesoară. „Nu e corect, pentru că acelaşi efort îl depun şi cei de la gimnaziu, şi universitarii. Iar ei oricum au salarii mult mai mari pentru că au doctorate, însă normele lor sunt mai mici.”

Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR) a venit cu o propunere mai nuanţată: salariile mici să fie dublate, iar cele mari să crească gradual. Prin urmare, majorarea să fie aplicată diferenţiat.