Castro moare, castrismul nu se predă

puterii după aproape o jumătate de secol de când conduce autoritar destinele Cubei. Vestea, cum era de aşteptat, a făcut vâlvă în cancelariile lumii. Dacă interesul a fost egal, reacţiile au

puterii după aproape o jumătate de secol de când conduce autoritar destinele Cubei. Vestea, cum era de aşteptat, a făcut vâlvă în cancelariile lumii. Dacă interesul a fost egal, reacţiile au fost diferite de la ţară la ţară. Unii anticipează cu regret dispariţia legendarului erou al stângii, cum a fost şi este încă perceput Castro mai ales pe continentul sud-american şi în ţările din aşa-zisa lume a treia; alţii aşteaptă cu nerăbdare şi speranţă capitularea unui bastion al comunismului ce părea până nu de mult inexpugnabil.Celor care cunosc mai puţin sau au uitat istoria recentă şi realităţile imediate din ţările latino-americane, acolo unde nimeni nu s-a dezis de Fidel Castro în pofida orientării sale prosovietice (până la un moment dat, e drept), regretele şi îngrijorările care şi-au făcut loc în presa hispanică, în aceste zile, precum şi mesajele de simpatie transmise liderului cubanez le sună probabil anacronic şi nostalgic. Castro reprezintă exemplul clasic al duşmanului pe care şi l-a făcut America cu propria mână. Provenit dintr-o familie de plantatori înstăriţi, fără simpatii comuniste, Fidel a căpătat aură de erou, inclusiv în Statele Unite, punând umărul la răsturnarea dictatorului Batista. La presiunea populaţiei, a naţionalizat însă companiile americane din Cuba, stârnind indignare la Washington. Dispus la compromis, Castro a căutat o cale de înţelegere, făcând o vizită particulară în SUA. Sub influenţa companiilor naţionalizate, preşedintele Eisenhower a refuzat să-l întâlnească. Rănit în orgoliu şi simţindu-se izolat, cel care avea să devină El Lider Maximo s-a întors spre sovietici, transformându-se într-un ghimpe dureros în coasta Statelor Unite. Care s-au tot căznit de atunci să-l înlăture de la putere. Abil, Castro a speculat în favoarea sa resentimentele la adresa SUA, comune majorităţii ţărilor sud-americane, indiferent de regimul aflat la putere, dându-le întâietate doctrinară. Aşa a reuşit să facă prozeliţi şi să nu fie respins nici în Europa Occidentală. Acum, a predat ştafeta fratelui său, iar cancelariile străine urmăresc cu sufletul la gură evoluţia Cubei postcastriste. Va supravieţui regimul de la Havana creatorului său? Puţin probabil, după cum o dovedeşte istoria. Mai preocupant e modul în care va avea loc tranziţia, dacă va fi forţată şi va produce convulsii destabilizatoare, sau dacă cele 11 milioane de insulari, din care 70 la sută s-au născut în epoca lui Fidel, se vor lăsa convinşi de bunele intenţii ale celor câteva zeci de mii de cubanezi din diaspora. Sunt întrebări la care nimeni nu se încumetă încă să dea un răspuns tranşant. Cu atât mai mult cu cât, chiar dacă Castro dispare fizic, nu se poate spune acelaşi lucru despre castrism. "Moştenitori" există deja în Venezuela şi Bolivia. Simpatizanţi ai ideilor castriste sunt răspândiţi peste tot, din Argentina până în Brazilia. Aşa încât o mişcare precipitată în acest moment ar putea avea efecte neaşteptate.