Casa cu bunici

Dacă ajungeţi, de sărbători, în preajma Schitului Darvari din Bucureşti, deschideţi şi poarta căminului de lângă schit. Cei 50 de locatari se bucură de oaspeţi, ca nişte

Dacă ajungeţi, de sărbători, în preajma Schitului Darvari din Bucureşti, deschideţi şi poarta căminului de lângă schit. Cei 50 de locatari se bucură de oaspeţi, ca nişte copii...

Într-o dimineaţă de decembrie, am plecat în căutare de bunici. Şi-am ajuns în dreptul unei clădiri cu ferestre înalte, gard în gard cu o mănăstire de călugări. În miezul Bucureştiului, pe o stradă liniştită şi îngustă, strada Schitul Darvari, la numărul 1.

Îmi imaginam că voi găsi - la Centrul de Îngrijire şi Asistenţă pentru Persoane Adulte - nişte oameni trişti şi obosiţi de-atâta luptă cu viaţa, cu necazurile. Aşteptând să se sfârşească aici, departe de familie. Am găsit, în schimb, nişte bunicuţe vesele. Cu poala plină de mărgele şi de broderii. Bucurându-se de luna asta, când primesc o sumedenie de oaspeţi şi de daruri, în murmur de colindă.

Recunosc. Sintagma "cămin de bătrâni" nu trezea în mintea mea imagini prea plăcute. Ştiam, chiar înainte de-a ajunge, că voi găsi oameni singuri. Abătuţi. Cufundaţi în gânduri şi fără chef de vorbă. Mai cu seamă într-o lună de sărbători ale familiei. Într-o vilă a lui Malaxa, de lângă Schitul Darvari, "donată să fie cămin de bătrâni", am descoperit altceva. Oameni care au hotărât, cu de la sine putere, să ocolească singurătatea. Să rămână demni şi stăpâni pe propria viaţă până la sfârşit.

"Să fii un bătrân frumos"

Nu-i dau mai mult de 70 de ani. Părul alb, pieptănat cu grijă, rochie roşie şi, peste ea, un ilicuţ mai lung, brodat cu migală. "Să fii bătrân, sunt de acord, dar să fii un bătrân frumos", zice, zâmbind, Andreiana Andreiaş-Micu. O să împlinească în curând 88 de ani. "Par bine, nu? Dar să ştii că lupt să mă menţin. Toată ziua fierb la ceaiuri ca să nu mă las doborâtă".

Avea 73 de ani când a decis să vină la căminul ăsta, unde, dacă deschizi geamul, auzi slujbele de la schit şi forfota liniştită a călugărilor. "Am venit aici cu soţul acum 15 ani. Am luat împreună decizia asta. Nu se putea altfel. Nu-i puteam pretinde fiului nostru să ne ţină". În 2000, soţul i s-a prăpădit, dar bunicuţei nu i-a dat prin gând să plece din cămin.

"Timpul s-a dus, dar acum trăiesc fără griji. Sunt protejată aici, e salvare, e medic, avem asistente medicale la dispoziţie... Cine-a ajuns într-un cămin ca ăsta, l-a ajutat Dumnezeu, eu aşa zic". Crede cu tărie în ceea ce spune. Şi e decisă să-şi întrebuinţeze frumos "restul de timp". Croşetează bluziţe, guleraşe, mănuşi... "Sunt atât de ocupată că nu-mi văd capul. Şi-mi place să mă îngrijesc, nu am nicio hăinuţă în dulap fără broderie, fără îmbunătăţiri. Din nimicuri poţi să-ţi faci viaţa frumoasă...".

În căminul prinţeselor

Doi paşi mai încolo, în aceeaşi cameră de la etaj, zăresc o bunicuţă cu figură de profesoară. Maria Niculescu face 84 de ani în martie 2008. Şi de opt ani, căminul a devenit casa ei. De pe pat, bunicuţa îmi zâmbeşte. Şi-mi zâmbeşte şi dintr-o fotografie, atârnată pe perete. "Eram cu fiul meu, care stă în Canada, şi cu nora, într-o vizită la cascada Niagara". De-asta a venit aici, că are copilul în străinătate? "Nu, nu, mai am un băiat care stă aici, în Bucureşti. Eu am venit singură la centru. De bunăvoie. Am avut această putere". E o poveste mai veche aici: "Când aveam 24 de ani, în 1948, am cunoscut căminul acesta în care veniseră să stea toate prinţesele care nu plecaseră cu Mihai (n.r. - regele Mihai) în 1947.

Mi-am spus atunci că la bătrâneţe voi veni şi eu aici. Şi peste o grămadă de ani, am venit. Copiii n-au fost de acord. <> , aşa mi-au zis. Ei, uite că n-am ajuns". Râde vesel. Şi-mi zice că-şi ocupă timpul mergând la biserică, citind "Formula As", murmurând rugăciuni şi înşirând mărgele. Care se şi vând la un magazin din oraş. "Toată vara sunt pe terasă, lucrez". Aduce-o pungă de pe balcon şi-i varsă conţinutul: o mare de culori "asediază" patul. De sărbători, "o să vină băiatul să mă ia, mergem la Câmpina".

Brazi, colinde şi cadouri

Are deja şapte ani vechime în centru şi Victoria Ruckenstein, din camera de alături. La 88 de ani, e o doamnă elegantă, îmbrăcată-n culori calde. "Mulţi înainte", zic, aşa cum se obişnuieşte. "Eu îmi doresc, dar Dumnezeu..." Parc-ar fi puţină tristeţe-n vocea ei, dar n-o lasă să răbufnească. "M-au adus nişte prieteni aici. Că n-am pe nimeni. Soţul a murit, copil n-am, nepoţi n-am...

Ce rost avea să stau singură undeva?" Se bucură enorm de oaspeţii lunii decembrie, că, în restul timpului, "la mine n-are cine veni".

La parter, Elena Sumaş se pregăteşte de plecare. În câteva zile, se mută în alt centru, în Vitan. E aici de 4 ani. "Mi-a murit soţul, înainte mi-a murit şi o fetiţă, şi nu mai puteam să stau în camera aceea, că veneau în fiecare noapte la mine". Îşi strânge pumnii mici în dreptul pieptului. "Nu puteam să mai rezist acasă". E simplu. Singurătatea ce mârâia în fiecare ungher al casei a adus-o la centrul de lângă mănăstire. Ca un copil, recunoaşte: "Îmi place decembrie. Anul trecut am avut nişte brazi înalţi şi frumoşi. Şi-mi place şi aprilie, de Paşte. Amândouă sunt luni cu cadouri".