Adevarul.ro

Politicianul democrat este un colecţionar de voturi, un împătimit al scrutinului.

Barack Obama şi-a anunţat candidatura pentru preşedinţia Statelor Unite pe 10 februarie 2007. Peste trei luni se vor împlini, aşadar, doi ani de campanie electorală. În acest interval, Obama a trebuit să lupte mai întâi cu Hillary Clinton, un adversar din propriul partid, pentru ca acum să dea bătălia finală împotriva liderului republican John McCain. Mandatul unui preşedinte american este de patru ani. Campania electorală acoperă, deci, un segment de timp echivalent cu o jumătate de mandat. Dacă ne amintim că George W. Bush fusese ales pentru a doua oară în 2004 şi că în 2006 au avut loc alegerile pentru Senatul Statelor Unite, putem spune că democraţia nord-atlantică funcţionează pe un fundal electoral perpetuu. În acest context, performanţa care mă impresionează cel mai mult rămâne aceea a candidaţilor la preşedinţie. Cum să trăieşti ani de-a rândul, de bunăvoie, în stare de război? Cum să rezişti, an după an, unei expuneri publice constante? Şi de vreme ce trebuie să ţii mii de discursuri şi să fii prezent în toate soiurile de presă, cum să domesticeşti demonul repetiţiei, cum să nu te plictiseşti de tine însuţi şi cum să-i fereşti de plictiseală pe cei care te ascultă? Spunând asta unui amic american, am primit replica potrivită. Poate că pentru un intelectual – m-a lămurit amicul - faptul de a spune, la nesfârşit, acelaşi lucru e o corvoadă insuportabilă. Dar pentru politicianul care intră într-o luptă electorală de vârf, problema se pune exact pe dos. Ceea ce el trebuie să evite e tocmai noutatea, surpriza, imprevizibilul. De îndată ce spune ceva diferit faţă de ceea ce spusese cu alt prilej e taxat drept neserios. Repetiţia e, dimpotrivă, o garanţie de consecvenţă, de elaborare neezitantă, de tenacitate. Dar din ce fel de stofă trebuie să fie croit cineva, ca să nu iasă dintr-o strategie retorică de tip flaşnetă? Cum trebuie să fie alcătuit un om politic, ca să se complacă, la nivel de ani, în rolul de slujitor tonic al câtorva idei fixe?

Adevărul este că majoritatea politicienilor de carieră, chiar în perioadele când nu candidează, în mod expres, pentru o poziţie oarecare, ci îşi exercită, pur şi simplu, mandatul obţinut, au o psihologie de campanie şi se comportă în consecinţă. În fond, fac tot ce li se pare necesar ca să rămână în poziţia de câştigători. E una din vicleniile, cu două tăişuri, ale democraţiei. Ea se poate defini ca o specie de organizare politică a cărei axă, al cărei principiu de funcţionare, este febra electorală. Politicianul democrat este un colecţionar de voturi, un împătimit al scrutinului. Trăieşte pentru a fi pe placul electorilor,  pentru a fi ales. Iar după ce e ales, se gândeşte deja la alegerile viitoare.

Numai că, la noi, criteriile care contează sunt diferite de cele ale americanilor. La noi, politicienii sunt mai aproape de modelul... intelectualului: detestă să se repete. Consecvenţă? Convingeri stabile? Principii inflexibile? A se slăbi! Poţi promite fără să te ţii de promisiuni, poţi declara azi inversul a ceea ce ai declarat ieri, poţi face alianţe utile cu oricine, dincolo de ideologii şi de rigori morale. Nu e chiar asta virtutea-cheie a omului politic? Nu e el, preponderent, un „abil”, un aranjor, un sforar de geniu? Nu asta vrea electoratul? („băieţi deştepţi”, „populari”, care nu se încurcă în fandoseli?). Candidaţii americani muncesc prea mult. La noi, politica nu e muncă. E plăcere. Şi încă o plăcere profitabilă.