Bursa ideilor

Confuzia dintre valoare şi succes are o gravitate de care liderii de opinie din presă şi televiziune nu par conştienţi

În sens strict, n-are dreptate H.R. Patapievici când susţine, într-o carte recentă, că nu există încă în România (că n-a existat niciodată) o piaţă a ideilor filosofice. Nici că piaţa ideilor literare care exista înainte de 1989 a dispărut după 1989. Trebuie să ne înţelegem asupra termenilor. Libertatea de opinie dobândită odată cu revoluţia a avut un efect (cum spun sociologii) pervers : a făcut, ce e drept, ca ideile de orice fel să fie cotate la bursă în funcţie nu de valoarea lor intelectuală, ci de succesul lor la publicul larg. Dar a introdus principiile bursei într-un domeniu până atunci ocolit. Economia de piaţă şi-a impus legea mai întâi în cultură. Cererea şi oferta de carte, ştiinţifică ori literară, de publicaţii de specialitate, de artă, de muzică au anticipat-o pe aceea de produse de consum. Primul domeniu impus exigenţelor consumatorului din postcomunism n-a fost acela economic, ci acela cultural. Divertismentul a câştigat neîntârziat partida cu arta adevărată. Ratingul a devenit decisiv. Concluzia nu poate fi decât una sigură: abia în ultimele două decenii produsele culturale sunt supuse în România legilor pieţei.

În sens larg, H.R. Patapievici are dreptate: dacă lăsăm la o parte termenii, e cât se poate de justă remarca lui că filosofia nu face obiectul unor dezbateri menite să treacă dincolo de cercul strâmt al filosofilor, ideile nu stârnesc emulaţie, fiind repede uitate în paginile unor publicaţii academice ori în analele universităţilor. Cam acelaşi lucru se întâmplă cu toate formele vieţii intelectuale. (Văd că revista „Vatra“ din Tg. Mureş are în vedere un număr consacrat pieţei de carte). Dacă înainte de 1989 literatura se bucura de un anumit prestigiu, ca şi literaţii, astăzi discuţiile şi polemicile literare nu mai reţin atenţia nimănui. Cărţile sunt citite doar de cronicarii literari, pe care nu-i citesc decât autorii înşişi. Cu puţine excepţii, cotidienele ori mass-media privesc în ograda literaturii numai dacă se întâmplă lucruri senzaţionale. Un dosar de securitate îl face pe un scriitor mai celebru decât o carte. Conflictele din sânul breslei sunt vânate indiferent de derizoriul lor. Când însă e pusă în dezbatere o problemă cu adevărat majoră, cum ar fi revizuirea literaturii din perioada comunistă, ea trece neobservată.

Nu sunt de felul meu un pesimist şi cred că situaţia pe care o descriu reprezintă un epifenomen al tranziţiei. Dar deocamdată ea este evidentă şi îngrijorătoare. Confuzia dintre valoare şi succes are o gravitate de care liderii de opinie din presă şi televiziune nu par conştienţi. Emisiuni de felul Zece pentru România au un potenţial de nocivitate mai mare decât scurgerile din centralele nucleare. Ele poluează ireversibil atmosfera literară. Am auzit rareori, de pe vremea emisiunilor lui Tucă, pomenite la revista presei nume de publicaţii literare, de filosofie ori de sociologie.

Orice gazetă prizărită, orice magazin de modă, fie adresat domnilor, fie doamnelor, are o trecere mai mare la prezentatori decât România literară, Idei în dialog sau ediţia românească din Lettre internationale.

Şi câte lucruri interesante, câte semnături ilustre pot fi citite, de exemplu, în numărul din vara 2008 al acesteia din urmă, pe care o am întâmplător sub ochi când scriu aceste rânduri! Vreţi o listă? Adam Michnik, E.L. Doctorow, Aharon Appelfeld, Ion Vianu, Tariq Ali, Paulo Lins, Doris Lessing, Jean Starobinski, William Trevor, G. Dimisianu şi, dacă nu uităm reluarea unor texte de antologie, Vaclav Havel şi Milan Kundera.