Buna Guvernare

Prin contrast, Reaua Guvernare are conotaţiile stării de război. Produce discordie, nedreptate, frică.

E important în ce fel de spaţiu se întrunesc oamenii politici. Ceea ce vezi de jur-împrejur te modelează insidios, te contaminează, sfârşeşte prin a te locui. Faptul că, după revoluţie, mai toate instituţiile importante ale statului român îşi au sediul într-o ambianţă construită sau reamenajată de dictatură explică o bună parte din confuziile, abuzurile şi convulsiile vieţii noastre curente. La câtă memorie neevacuată, atâta arbitrar. În această privinţă, „casa poporului” e un mediu caracteristic: în totală contradicţie cu scara umană, pompos, de o amploare care echivalează cu vidul, etalând pretenţii somptuoase, faţă de care tot ce se petrece înăuntru are proporţii liliputane, „palatul parlamentului” pare anume gândit pentru a găzdui o mulţime fudulă şi anonimă. Atinsă de mania grandorii şi, în acelaşi timp, insignifiantă.

Cu vreo şapte sute de ani în urmă, într-o republică italiană, lucrurile arătau cu totul altfel. Pe vremea studenţiei, eram fascinat de profilul singuratic al lui Guidoriccio da Fogliano călărind abstract, ca o efigie, între două cetăţi. Nu-mi venea să cred că celebra lucrare a lui Simone Martini nu era decât decoraţia murală a unei încăperi - Sala del Mappamondo – în care se ţineau şedinţele Consiliului General al Republicii Sieneze. Asta avea sub ochi, clipă de clipă, conducerea locală. Alături, într-o sală numită Sala dei Nove („Sala Celor Nouă”), pereţii sunt acoperiţi de frescele lui Ambrogio Lorenzetti, reprezentând, alegoric, Buna şi Reaua Guvernare. Sala nu avea nevoie de dimensiuni ciclopice, pentru a fi un riguros şi fermecător rezumat al politicii de calitate. Desigur, astăzi, discursul pictorului sienez ar suna exotic, demodat, „idealist”. Dar rezultatele practice ale acestui discurs par să fi fost mai convingătoare decât cele ale „realiştilor” contemporani, cu suprarealista lor prestaţie.

Foarte pe scurt, iată „doctrina” acestor frescele (pictate la 1337): buna guvernare este imperiul Binelui Public, respectiv stricta subordonare a interesului privat faţă de beneficiul comunitar. Binele Public stă sub „patronajul” virtuţilor teologale: Credinţa, Iubirea şi Speranţa. Instrumentele sale sunt virtuţile cardinale (Curajul, Iscusinţa, Cumpătarea, Justiţia), plus Mărinimia. Aliatul natural al Binelui Public este Dreptatea, ca oglindire a Înţelepciunii şi ca sursă a armoniei sociale (a bunei înţelegeri dintre oameni). Un alt reper al Binelui Public este Siguranţa cetăţii (Securitas), care rezultă din aplicarea neînduplecată a Legii. Toate laolaltă garantează Pacea publică. Din frescele care ilustrează efectele bunei guvernări, mai aflăm cât de importante sunt munca productivă, utilitatea reciprocă a cetăţenilor (fiecare să se facă folositor fiecăruia) şi un raport echilibrat între sat şi oraş. Prin contrast, Reaua Guvernare are conotaţiile stării de război. Produce discordie, nedreptate, frică. Pământul, la ţară, e fie steril, fie nelucrat, atmosfera generală e haotică şi brutală. „Banalităţi!” - vor spune unii. „Păsărească inactuală!” - vor spune alţii. Mie unul mi se pare că n-ar fi rău să exersăm, la răstimpuri, măcar cu titlu de experiment, această păsărească. Măcar la un seminar facultativ pentru guvernanţii şi analiştii de mâine.