Bun venit în lagărul de lectură forţată

Nu există lectură mai obligatorie pentru un ziarist decât cărţile de publicistică ale lui Geo Bogza, cel care a răpit câteva specii jurnalistice de sub semnul efemerului. Graţie lui,

Nu există lectură mai obligatorie pentru un ziarist decât cărţile de publicistică ale lui Geo Bogza, cel care a răpit câteva specii jurnalistice de sub semnul efemerului. Graţie lui, reportajul, pamfletul şi tableta şi-au văzut epoleţii înnobilaţi cu tresele literare, la care nici nu îndrăzneau să viseze.

S-a constatat că toţi cei care cochetează cu genurile de opinie ajung să-şi perfecţioneze scriitura, dacă dorm noaptea cu volumele lui de publicistică sub pernă. Nimănui gazetăria românească nu-i datorează cât îi datorează lui Geo Bogza.

Culegerea Paznic de far a apărut în 1974, la Editura "Meridiane", cu un număr de 575 de pagini. Nu a fost reeditată, fiindcă editurile n-au timp azi de asemenea fleacuri, când Mihaela Rădulescu pregăteşte noi şi noi opuri.

Cu siguranţă, vârstele publicisticii lui Geo Bogza dau senzaţia că aparţin unor persoane diferite între ele. În anii tinereţii sale, avem de-a face cu avangardistul Bogza, colaborator la "Biletele de papagal" argheziene, dar şi semnatar al Poemului invectivă şi Jurnalului de sex, ambele apărute în 1930, opere care - din cauza imoralităţii lor - îl vor conduce, în două rânduri, la puşcărie.

Bogza de-acum are 20 de ani şi e un nonconformist, un revoltat, un "tânăr furios" de felul britanicilor Osborne şi Kingsey Amis, care vor apărea trei decenii mai târziu, în Marea Britanie. E un "beatnic" ivit cu anticipaţie într-un loc nepotrivit, înaintea americanilor Jack Kerouac, William Borroughs şi Allan Ginsberg.

Cu totul altă persoană este Bogza cel de după 1935, când îi întoarce spatele - ostentativ şi plictisit - predecesorului său, teribilistului, pentru a se dedica scrisului gazetăresc ca activitatea socială. Pare sătul de tuleiele vechiului său rol.

Destul s-a ocupat de el însuşi; e timpul să se dedice celorlalţi, celor mulţi. Acesta e timpul când scrie reportajele din ciclurile Ţara de piatră, Lumea petrolului, Tăbăcarii şi Cartea Oltului. Temperatura scrierilor e înaltă; tonul pamfletar se aprinde în reportaje, dar nu se rezumă la ele.

Reportajele sale sunt scrise direct din groapa de gunoi a Bucureştiului (Valea Plângerii, 1934); din anticamerele morţii - unde câinii hingheriţi îşi aşteaptă destinul prin gazare, pentru a fi prefăcuţi în săpun din cel mai ieftin (La porţile morţii, 1938); sau dintr-o urbe, a cărei rutină cenuşie este înfrântă doar de inopinatele descinderi ale zeului Hades (Înmormântări, 1940). Suficient pentru ca stilul prozei lui Bogza să înceapă să se contureze.

Tot în această perioadă de după 1930, văd lumina paginii de ziar primele pamflete, rod al unui simţ de observaţie pur gazetăresc. De pildă, simpla prezenţă, pe o masă dintr-o clădire de poştă, a unui toc legat c-un lanţ subţire, pentru a preîntâmpina un eventual furt, constituie pista de lansare spre cele mai amare reflecţii, într-un memorabil pamflet din 1937 (Condeie în lanţuri). În fond, ce mare pagubă ar fi dacă s-ar fura câteva tocuri, prin clădirile poştei?

"Un milion de tocuri furate în România ar fi aproape un act cultural. Şi s-ar fi uitat spectacolul degradant al unor oameni scriind cu tocuri înlănţuite. Ce importanţă ar fi avut orice pierdere, faţă de frumuseţea faptului că tocurile ar fi fost libere?"

Pentru ca, imediat, amăreala reflecţiilor să lase locul unei triste întrebări retorice: "E undeva în ţara noastră un condei cu adevărat liber?" Iar în final, tirul său este fără cruţare: "La fiecare ziar sunt laşităţi şi aranjamente, persoane şi fapte de care nu e voie să te atingi."

Sosirea comuniştilor la putere avea să ne furnizeze imaginea unui Bogza neaşteptat: oportunist, pregătit să se desfete cu deliciile unui trai care să compenseze lungul amar al privaţiunilor din tinereţe. Peste ochiul său neostenit de reporter, îşi aşază benevol ochelarii de cal.

Destinul îi joacă festa de-a cădea în propriile cuvinte sentenţioase, rostite cu 15-20 de ani în urmă; prin urmare, îşi leagă la glezna condeiului un lanţ de care e prinsă o ghiulea de puşcăriaş.

E o perioadă cu texte penibile, precum cel în care Bogza susţine că, într-un oraş proletar din România, oamenii muncii şi-au lipit de uşi cărţile de vizită: "Am pornit în lungul străzii, printre casele noi şi albe. De departe, zăream cărţile de vizită. Ştiam: Mecanic, Maistru topitor, Electrician, Laminator..." (Cărţi de vizită, 1951) Şi tot acum, Bogza face inventarul eroilor ţării, indicându-ni-i pe cei asupra cărora trebuie să stăruiască recunoştinţa noastră: "Din mare vaier al cruntei represiuni, imaginea lui Vasile Roaită se desprinde strălucitoare şi plină de lumina eroismului său." (Eroul legendei, 1950) Cum s-a ales praful, câteva decenii mai târziu, din eroismul lui Roaită, ne spune Mircea Dinescu, într-un text din 1994: "După ce ajunsese nume de plajă, de spital şi CAP, Vasile Roaită a fost deşurubat într-o noapte de pe soclu şi zvârlit cu sirenă cu tot, fiindcă nu ştiu ce arhivar al partidului a descoperit că figura pe statele de plată ale jandarmeriei, ca turnător."

Şi astfel ajungem la cel de-al patrulea Bogza, aflat - după părerea lui Nicolae Steinhardt - "în faza de albatros", când plusurile şi minusurile din viaţa lui iau loc în fişa contabilă. Acesta este scriitorul din culegerea Paznic de far, unde se reunesc tabletele găzduite, între 1966 şi 1973, de revista "Contemporanul", mare parte dintre ele şi citite săptămânal, pe postul naţional de radio.

Probabil că nimeni n-a caracterizat mai fidel o rubrică permanentă dintr-o gazetă, cum a făcut-o Bogza. Tabletele sale, publicate "vineri de vineri, cu ritmicitatea unor bătăi de inimă", sunt "unele izbutite, altele nemeritând să figureze nici în cea mai modestă broşură", şi tocmai de aceea, "au în inegalitatea lor o pulsaţie care e a vieţii", tocmai de aceea "sunt o foaie de temperatură a spiritului meu". (Biologie literară)

Arareori am rămas mut de admiraţie în faţa nesfârşitelor modalităţi de exprimare ale unui artist. Pot spune, cu mâna pe inimă, că Bogza este enervant de talentat, provocându-şi până şi gesturile îndoielnice să se transforme în literatură. De pildă, îi oferă cu mâna lui, la propriu, o floare lui Ceauşescu, pentru ca apoi să confecţioneze o definiţie în versuri a compromisului:

"Treceam printre tigri
Şi le aruncam garoafe
Treceam printre leoparzi
Şi le aruncam crizanteme
Treceam printre gheparzi
Şi le aruncam trandafiri
Iar ei, cuprinşi de perplexitate
Mă lăsau să trec mai departe." (Treceam)

În volumul Paznic de far, subiectele şi tonul pamfletar nu mai păstrează nimic din aprinderea de altădată. Focul s-a stins, cenuşa s-a împrăştiat. Bogza de acum preferă să laude, decât să critice. E un maestru al temporizării prin text, al înghirlandării prin cuvânt. Se pricepe ca nimeni altul să manevreze apropouri, să "scrie pe dedesubt", cum se exprimase cândva Arghezi.

Bunăoară, într-o tabletă fără titlu din 1969, Bogza desenează trei plopi stilizaţi, aşezând sub ei o frază subtilă, una singură: "Şirul de plopi de mai sus este menit să sugereze nu numai frumuseţea acestei toamne, ci şi simpatia mea faţă de tot ceea ce are o anume înălţime şi verticalitate." Te şi întrebi cum de o asemenea tabletă a fentat de două ori cenzura comunistă, prima oară înainte de publicarea în revistă, a doua înainte de publicarea în volum!

E vizibilă în tabletele lui Bogza o însuşire rară a unui gazetar de opinie: aproape niciodată ideea urmărită de el nu e previzibilă de la primele sale cuvinte. Frumuseţea unor câini de rasă, a unor ogari, îl aduce în pragul extazului: "cum puteau fi atât de subţiri, de parcă ar fi fost presaţi între pagini de carte, eliminând din fiinţa lor o dimensiune... Câini fiind, ei sunt o abatere de la ideea de câine. Ei sunt, esteticeşte şi chiar biologic, o abatere de la ideea de animal, mult mai mult decât omul."

Pentru ca ultimele două fraze să comită o asociere de care doar Bogza este în stare: "Nu ştiu dacă Mateiu Caragiale, cel ce atâta se voia în afara comunului, va fi avut ogari. Dar dacă a avut, sunt sigur că i-a privit cu melancolie şi cu o secretă invidie." (Ogarii)

Exact aşa îl privesc eu astăzi pe Geo Bogza: cu melancolie şi cu o secretă invidie. Părerea mea e că ar trebui strânşi cu arcanul toţi ăştia care azi deţin, uneori ilegal, rubrici permanente prin gazete; ar trebui strânşi cu arcanul, încărcaţi în dube şi transportaţi într-un lagăr de lectură forţată, unde să fie hrăniţi un timp doar cu Geo Bogza. Iar dacă unul ca Andrei Gheorghe, căpos cum îl ştim, ar evada din lagărul de lectură forţată, l-am prinde cu ajutorul ogarilor, l-am aduce înapoi şi l-am băga la carceră, doar cu Bogza şi apă.