De la Bucureşti la Paris

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Limba oficială la Nickelsdorf e româna. Austria e cu noi. Suntem la finele lui august. Românii se întorc la muncă în Europa

După o pauză de o săptămână, reiau „jurnalul“ călătoriei mele din august trecut. E vorba acum de întoarcerea din vacanţă. Titlul nu este exact. Nu de la Bucureşti am făcut cale întoarsă, ci de la Copalnic Mănăştur, pitorească aşezare lăpuşeană, la câţiva kilometri de Berinţa unde s-a născut Aug. Buzura şi de Cerneştiu lui Andrei Şerban. Bucureştiul l-am evitat fiindcă presupunea refacerea drumului prin Timişoara (pe care l-am descris, în sens invers, în articolul de acum două săptămâni), veritabil coşmar rutier.

La patru dimineaţa, Baia Mare e pustie. Nu sunt nici maşini, nici pietoni. Şi nici semnalizări rutiere. Pe unul singur scrie Satu Mare, dar, la următoarea intersecţie din cele vreo zece, nu mai ştii încotro s-o apuci. Ne descurcăm cu ajutorul intuiţiei. Înainte de Satu Mare, un semn ne îndrumă spre Petea. Noroc că întrebasem înainte. De nicăieri nu rezulta că ar fi vorba despre localitatea de frontieră dincolo de care începe Ungaria. Băimărenii şi sătmărenii n-au, se vede, grija turiştilor ori a străinilor de loc. Li se va fi părând că toţi le cunosc oraşul. La un kilometru de Petea, după câteva ocoluri care ne fac să credem că am pornit înapoi, zărim o plăcuţă infimă, aproape invizibilă, ziua ca şi noaptea, pe care ar fi trebuit să scrie ceva despre graniţă şi despre Ungaria. Scria doar Petea. E drept că graniţa nu mai e chiar graniţă. Grănicerul român şi cel ungur stau la taclale în Ungaria vecină şi se uită în acelaşi timp pe paşapoartele noastre.

Deşi o credeam mai europeană, de când e în Schengen, Ungaria ne aşteaptă cu aceeaşi lipsă cronică de indicatoare. Ţelul nostru imediat e un orăşel de unde începe autostrada. Nici un cuvânt despre el. Citim în schimb despre tot felul de aşezări intermediare care nici măcar nu figurează pe harta noastră, ediţie 2008. O ţinem drept, tot după intuiţie, şi descoperim că avem simţ de orientare destul de bun chiar şi pe întuneric. Dimineaţa ne găseşte pe autostrada de Budapesta. Forfotă de camioane şi de maşini. Pe lumină, putem citi numerele: tirurile sunt din B, BC, BV, VL şi alte familiare nouă judeţe; otomobilele sunt din I şi E, adică din Italia şi Spania. Însă lumina zilei ne permite să observăm că toate, fără excepţie, aparţin unor români. Rămâne între noi pe ce ne bazăm constatarea. Autostrada cu pricina nu dă în inelul Budapestei, construit doar pe trei sferturi, şi, ca să o apucăm spre Viena, ca Iancu şi Horea odinioară, trebuie să străbatem centura Budapestei, care seamănă ca două picături chinezeşti (punându-ne adică răbdarea la probă) cu aceea a Bucureştiului. Ne ia două ore înotul prin masa de vehicule grele şi uşoare. Nu ieşim bine din centură şi ne pomenim la fosta graniţă cu Austria. De unde se vede că autostrăzile, unde sunt, nu la noi, folosesc la recuperarea timpului pierdut în oraşe.

Iată-ne la Nickelsdorf, în Austria. O benzinărie uriaşă. Avem nevoie nu doar de benzină, ci şi de vigneta de autostradă. Întreg spaţiul e plin de vehicole. Aţi ghicit: româneşti. Indiferent de număr. Sute. Mii. Veritabilă invazie. Cozi nesfârşite. Inima ne creşte pe măsură ce ne scade răbdarea. Limba oficială la Nickelsdorf e româna. Austria e cu noi. Suntem la finele lui august. Românii se întorc la muncă în Europa. Ca şi noi.

Am promis că voi scrie despre o călătorie de la Bucureşti la Paris. Iată că v-am povestit una de la Copalnic Mănăştur la Nickelsdorf.

Societate

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite