Ce nu-ţi oferă muzeele din Bucureşti

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ce nu-ţi oferă muzeele din Bucureşti
Ce nu-ţi oferă muzeele din Bucureşti

Pliantele sunt o raritate până şi în muzeele mari din Capitală, mijloacele multimedia pentru o informare în plus a vizitatorilor lipsesc cu desăvârşire, iar magazinele de suvenire au rafturile aproape goale. O vizită la muzeu, în cursul săptămânii, îţi poate oferi şi situaţii neplăcute: gunoiul strâns de faţă cu vizitatorii, supraveghetoare ocupate să citească presa de scandal ori priviri suspicioase, aruncate din umbră.

Preţul unui bilet de intrare în muzeele româneşti este mic (între 2 lei şi 10 lei), dacă e să facem comparaţia cu instituţii de gen din străinătate. Însă acesta este singurul avantaj de care beneficiază un vizitator român sau străin.

Citeşte şi:



Este frustrant să admiri lucrări celebre de Rembrandt, Renoir, El Greco sau Monet fără să ai parte de informaţii suplimentare multimedia, care nu lipsesc din niciun muzeu din afară, indiferent de mărimea sau importanţa lui. Muzeele româneşti se mulţumesc doar cu o simplă etichetă lipită în dreptul unui tablou, care zace inert pe perete, fără să i se afle povestea.

Istoria, condamnată la praf

Dacă vrei să faci pe neaşteptate o vizită ghidată la Muzeul Naţional de Istorie a României, vei afla încă de la intrare că nu e atât de simplu pe cât pare: „Pentru ghid,  trebuie să vă faceţi programare cu două zile înainte“, ne-a spus doamna de la casa de bilete, văzându-şi neperturbată de treabă.

Dacă nu ai programare (o oră de ghidaj în limba română, pentru grupuri de 1-5 persoane, costă 10 lei, iar în franceză sau engleză, 20 de lei), situaţia din teren nu este prea generoasă.

Singurele pliante disponibile, a căror utilitate este pusă la grea încercare în faţa colecţiilor bogate ale muzeului, costă 1,5 lei, iar un ghid despre întregul muzeu vine şi el la schimb pentru câteva zeci de lei. „Dar e simplu“, ne-a asigurat doamna de la casa de bilete, „în faţă - Lapidariul, apoi Tezaurul, iar la stânga, motocicletele“.

Deşi o vizită la Muzeul Naţional de Istorie ar trebui să fie obligatorie, atâta vreme cât trecutul este reconstruit prin relicve de o valoare greu estimabilă, un tur al muzeului nu reuşeşte să dărâme prejudecăţile care fac din istorie un sinonim al vestigiilor prăfuite şi lipsite de viaţă.

Vezi şi:



Exponate precum fragmentul din Columna Traiană sau opulentele comori depozitate în camera Tezaurului rămân, în absenţa informaţiilor cuprinzătoare, a ghidurilor audio şi a disponibilităţii angajaţilor din fiecare sală de a te pune la curent cu povestea din spatele lor, obiecte condamnate să păstreze distanţa dintre vizitator şi însăşi istoria.

Intrând în încăperea întunecată care adăposteşte celebrele brăţări dacice şi controversatul Tezaur de la Pietroasele, o mână îţi indică sensul în care trebuie parcursă expoziţia, fără însă vreo precizare suplimentară. În ceea ce priveşte suvenirele pe care le poţi găsi la Muzeul Naţional de Istorie, ai de ales între kitsch-uri benigne (magneţi de frigider cu Eminescu sau Dracula) şi albume care nu se îngrămădesc să-ţi facă cu ochiul.

Fără pliant, printre Rembrandt şi El Greco

Vizita noastră la Muzeul Naţional de Artă al României a început cu un tur al Galeriei de Artă Europeană, redeschisă publicului în urmă cu doi ani, după aproximativ şase luni de lucrări de reamenajare. Muzeul Naţional de Artă anunţă pe site-ul său că, prin valoarea şi numărul lucrărilor (2.742 de opere), Galeria de Artă Europeană este „cea mai importantă din România“.

Însă, doamna de la „Shop“, care taie bilet de intrare, ne-a spus că nu are pliant în limba română şi poate să ne ajute doar cu unul în franceză. Este copleşitor pentru orice vizitator să admire celebrele capodopere „Lupta lui Hercule cu centaurul Nessus“ de Luca Giordano, „Sfânta familie“ de Giorgio Vasari sau  „Fuga lui Iacob“ de Jean Tassel.

Este o plăcere să priveşti aceste lucrări, într-o sală aerisită şi proaspăt renovată, însă am simţit nevoia să aflăm poveştile din spatele unor tablouri realizate de pictori celebri: Rembrandt, Monet, Signac, Sisley sau El Greco. În nicio sală nu există vreun mijloc multimedia care să-l poarte pe vizitator prin epoci trecute. Nu există nici măcar un pliant în limba română, pe care să-l răsfoieşti în timp ce parcurgi acest traseu. 

Doamna şi nasturele

La Galeria de Artă Veche Românească îl aşteaptă pe vizitator peste 9.500 de piese, colecţia fiind „cea mai mare şi mai importantă de acest gen din ţară“, scrie MNAR pe site. Din păcate, nici pentru această galerie nu există un pliant. Partea bună este că fiecare exponat are o etichetă cu explicaţii în limbile română, engleză şi franceză, iar în fiecare încăpere există trei-patru supraveghetoare de sală care te îndrumă prin labirintul de lucrări prin care te poţi pierde uşor.

Galeria de Artă Veche Românească este singura care dispune de audioghid. Doar pentru Galeria de Artă Medievală există un pliant, care poate fi cumpărat la intrare, preţul acestuia fiind de un leu.

Galeria de Artă Românească Modernă te lasă cu gura căscată. Aici, vizitatorul poate sta ore în şir să admire capodopere de Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Constantin Brâncuşi sau Dimitrie Paciurea. Însă, trebuie să se mulţumească doar cu privitul, deoarece nu există un pliant ajutător sau mijloace multimedia, care ar fi făcut un mare serviciu „celei mai cuprinzătoare şi mai valoroase colecţii de acest fel din ţară“ (peste 8.794 de picturi şi peste 2.118 de sculpturi).

Am avut şi surpriza neplăcută de a asista la o scenă parcă desprinsă dintr-un tablou: o doamnă îşi cosea, de faţă cu vizitatorii, un nasture la haină. La un moment dat, ne-am rătăcit şi am întrebat unde ne aflăm. „Sunteţi la mezanin“, ne-a informat o doamnă. „Dar ce fel de artă este aici?“, am întrebat noi. „Păi, nu ştiu. Suntem la mezanin. Cred că e artă medievală“, ne-a răspuns supraveghetoarea de sală.

Turnul de fildeş al artei contemporane

După un ocol substanţial în jurul Palatului Parlamentului, ajungi, fără prea mare ajutor din partea semnalizării stradale, în fundul curţii Casei Poporului, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, unde fiecare vizită este precedată de un control din familia percheziţiei.

Un bilet costă 5 lei, iar singurul catalog dedicat muzeului costă 30 de lei. „Îl puteţi consulta gratuit, la etajul patru“, ne-au anunţat cei de la intrare. Ce-i drept, la ultimul nivel, într-o sală confortabilă, dotată cu perne şi cărţi de răsfoit, există un catalog, într-un singur exemplar. Surpriza şi mai mare vine odată cu prima privire asupra copertei: albumul, complex şi promiţător de altfel, a fost realizat în 2004.

În sălile de expoziţie, supraveghetoarele îşi derulează rutinele zilnice, răsfoind presa ori conversând în întunericul necesar proiecţiilor video. Doar la expoziţia Aureliei Mihai, „The Social Being of Truth“, am fost întâmpinate cu o coală A4, fotocopiată alb-negru, din care am aflat mai multe despre proiectul desfăşurat în faţa noastră.

La ultimul etaj, spre deosebire de cele mai multe muzee bucureştene, MNAC are o terasă îmbietoare, cu preţuri accesibile, unde găseşti tot timpul loc. Despre magazinele de suvenire, nici nu poate fi vorba: funcţionarea în Palatul Parlamentului îşi pune încă o dată amprenta asupra regulamentului MNAC, politica de securitate interzicând astfel de spaţii comerciale, omniprezente la orice muzeu care se respectă.

Gazde suspicioase

Deşi aparent contraintuitiv, Muzeul Ţăranului Român este una dintre instituţiile cel mai bine adaptate la cerinţele acestui moment. La intrare, există un Infokiosk  digital, unde poţi face un tur virtual al muzeului şi poţi consulta colecţiile acestuia.

O taxă de 10 lei îţi asigură şi un ghidaj audio, disponibil în română, engleză şi franceză, care te însoţeşte prin toate încăperile, oferindu-ţi într-un stil prietenos informaţii despre viaţa şi specificul muzeului. Există, de asemenea, şi foi de sală, care te ajută să te orientezi şi mai bine în încăperile ticsite cu exponate. Pliante de prezentare nu există, iar un catalog despre Muzeul Ţăranului costă 50 de lei.

Deşi plimbarea prin muzeu îţi deschide nenumărate uşi, stârnindu-ţi instinctele de turist cultural, personalul din sălile de expoziţii pare să aibă o predispoziţie spre diminuarea acestui entuziasm. Fie că citesc tabloidele sau îşi consumă ritualurile zilnice ignorându-i pe vizitatori, doamnele, care ar trebui să reprezinte, într-o oarecare măsură, cartea de vizită a muzeului par mai degrabă să te supravegheze din umbră, suspicioase, decât să îţi vină în întâmpinare.

Cu gunoi în faţa casei

De la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti“, înconjurat de pomi şi verdeaţă, care cuprinde gospodării din secolele al XVII-lea sau al XVIII-lea, bordeie, hanuri, biserici, ateliere de fierărie sau olărie în aer liber, despărţite prin alei, nimeni nu pleacă cu mâna goală.

La intrare este magazinul de suvenire, care oferă de la ceramică, ouă încondeiate, icoane pe lemn şi pe sticlă, până la cojoace sau covoare din lână. Nu ne-am aşteptat că o vizită, într-o zi de joi, în jurul orei 10.30, poate avea şi surprize neplăcute.

Deşi programul de vizitare începe la ora 9.00, încă se strângeau frunzele uscate şi gunoaiele. Prima casă în care am vrut să intrăm avea şnur roşu la uşă. „Nu puteţi intra înăuntru pentru că este ud pe jos“, ne-a informat supraveghetoarea, neridicându-şi privirea dintr-o revistă. „Puteţi vedea camera de aici, de la fereastră“, a venit un nou răspuns.

Muzeu în concediu de odihnă

La două ore de la deschiderea muzeului, multe case aveau lacăt la intrare. Uşa Bisericii Dragomireşti, din judeţul Maramureş, care are ca an de datare 1722, a fost deschisă la ora 11.00. La fel s-a întâmplat şi cu alte gospodării, spre care se îndreptau în grabă supraveghetoare întârziate, cu cheia în mână.

„Vrem să vizităm gospodăria din Tilişca“, am zis noi. „Nu se poate. Colega noastră care se ocupă de ea este în concediu de odihnă“, ne-a informat o doamnă. „Dar mai sunt şi alte locuinţe cu lacăt pe uşă. Nu pot fi vizitate?“, am continuat noi. „Unele colege sunt în concediu de odihnă, altele în concediu medical. Cheile sunt la ele“, a replicat aceeaşi doamnă.

Pentru a beneficia de audioghid, taxa este de 50 de lei. Pentru un ghid în limba română trebuie achitată suma de 200 de lei. Un străin este uscat la buzunar de 300 de lei. Cu o vedere splendidă spre lacul Herăstrău, muzeului îi lipseşte un restaurant tradiţional, care ar atrage foarte mulţi turişti.

Unele case au lacăt, pentru că sunt colege în concediu de odihnă, iar altele în concediu medical. Cheile sunt la ele.
supraveghetoare
Muzeul Satului

Cum ratezi un muzeu

Intrarea în Muzeul „Theodor Pallady“ este flancată de două indicatoare de circulaţie  Foto: Elena Crăescu

La Muzeul „Theodor Pallady“, de pe strada Spătarului nr. 22 (în apropiere de Biserica Armenească), ajunge doar un cunoscător al aleilor bucureştene, nicidecum un străin, care n-are cum să ştie că în zonă se află, fără prezenţa vreunui indicator, această bijuterie arhitecturală.

Despre Casa Melik, cea care adăposteşte colecţia acestui muzeu, se spune că ar fi cea mai veche din Capitală, fiind reprezentativă pentru arhitectura tradiţională românească. Cei care pornesc în căutarea acestui muzeu ar putea cu uşurinţă să-l rateze. Nu există un panou care să-l atenţioneze pe trecător că în acel loc se află Muzeul „Theodor Pallady“. În schimb, sunt două indicatoare: unul pentru acces persoane cu dizabilităţi şi unul care anunţă două locuri de parcare.

Curtea acestui muzeu este prima care încântă privirile, fiind plină de flori, verdeaţă şi nuci bătrâni. Colecţia Serafina şi Gheorghe Răut cuprinde pictură europeană din secolele XVI-XIX, sculptură mică, obiecte de artă decorativă, textile, mobilier, ceramică orientală. Cerdacul este piesa de rezistenţă a casei. Priveliştea este uluitoare şi ar fi potrivită aici o terasă, care să amintească de atmosfera secolului al XVIII-lea, când a fost construită Casa Melik. 

Cum îşi vând alţii marfa

image
image
image
image

Un moment de relaxare în cortul beduinilor, amplasat în curtea Muzeului Dahlem din Berlin


Un studiu recent, care tratează problema turismului cultural, arată că foarte puţine instituţii culturale din România sunt pregătite să-şi informeze şi să-şi primească vizitatorii. Potrivit acestuia, foarte puţine muzee îşi folosesc eficient paginile web.  Lipsesc, în majoritatea cazurilor, tururile virtuale ale muzeelor, dar şi informaţiile practice. Nici „în teren“, lucrurile nu stau tocmai roz, cele mai multe instituţii muzeale româneşti fiind departe de corespondentele lor din alte ţări.

Muzeul Guggenheim, New York. În preţul biletului de 18 dolari primeşti audioghid gratuit şi pliante de prezentare. Strategia de PR a ajuns chiar în punctul în care de la magazinul muzeului se puteau cumpăra bijuterii în care erau încrustate fragmente din vechea clădire Guggenheim, de curând renovată.

Muzeul „Haus der Musik“,Viena. Aici, istoria muzicii este acompaniată de tehnologia modernă, care vine în ajutorul publicului care este copleşit din toate părţile de tot felul de materiale interactive. De exemplu, vizitatorul curios poate să-şi încerce talentul la tobe, să cânte la pian, la acordeon sau la vioară ori să bată gongul. Cine se simte în stare are şansa să dirijeze virtual faimoasa Orchestră a Filarmonicii din Viena. Vizitatorii au ocazia să descopere, prin intermediul mijloacelor multimedia, cum dirijau marii muzicieni sau îşi pot înregistra propriile compoziţii pe CD-uri.

Muzeul Dahlem, Berlin. Acest muzeu îl lasă pe vizitator cu gura căscată prin colecţiile sale specifice, cu lucrări şi obiecte din Asia, Africa sau America. În fiecare încăpere totul este bine gândit şi pus la punct. De exemplu, în sala cu artă africană, pereţii sunt vopsiţi în negru, iar exponatele sunt luminate cu spoturi. În curtea muzeului este amplasat un cort de beduini, unde poţi să bei o cafea la nisip sau să te răcoreşti arăbeşte cu un ceai, aşezat relaxat pe jos, înconjurat de perne colorate.

Muzeul Muzicii Fado, Lisabona. Clădirea acestui muzeu nu este impunătoare şi nici nu lasă impresia că înăuntru ar fi cine ştie ce. Însă, odată ce ai intrat aici, nu-ţi vine să mai pleci. În căştile care se dau la intrare o voce plăcută spune povestea fiecărui tablou sau afiş. Într-o sală special amenajată, vizitatorul se poate relaxa ore în şir ascultând muzică fado.

Muzeul de Artă Modernă, New York. Având un trafic care ar putea concura cu orice mall, MoMA îşi anunţă vizitatorii că nu se recomandă prezenţa a mai mult de 750 de persoane într-o încăpere. În magazinul de suvenire, găseşti de la bijuterii, accesorii şi jucării realizate de designeri, până la cărţi rare.

Muzeul Ludwig, Budapesta. Oferă regulat tururi ghidate gratuite, uneori realizate chiar de artiştii implicaţi în expoziţii. Organizează, de asemenea, workshopuri şi concursuri pornind de la proiectele prezentate, proiecţii de filme şi conferinţe. Pliantele multilingve sunt gratuite şi variate, iar cărţile din librăria muzeului pot fi consultate de la cafeneaua alăturată.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite